Mi-am îmbrățișat copilul când a plecat la facultate. Nu am știut că este pentru ultima dată

De cele mai multe ori, trăim cele mai fericite zile din viață fără a fi conștienți de acest lucru. Sunt situații în care vedem pentru ultima oară o persoană. Nimeni nu poate anticipa care vor fi ultimele clipe în care vom discuta sau vom îmbrățișa ființele dragi.

Lucrurile care la un moment dat par probleme majore sunt de fapt, griji minore în viață. Dacă trebuie reparat acoperișul sau plouă în bucătărie, nu este o tragedie. Este important că toți cei dragi sunt aproape și sănătoși.

De asemenea, o amendă pentru parcare nu reprezintă sfârșitul lumii. Este și cazul protagonistei poveștii noastre de viață care și-a îmbrățișat pentru ultima oară fiul atunci când a plecat la facultate, fără a fi conștientă de impactul pe care acel gest tandru îl va avea asupra vieții lor de familie.

„Mi-am pierdut copilul în prima lui zi de facultate” 

„În vara anului 2022, soțul meu Chuck împreună cu mine ne-am trimis fiul, pe Henry, în vârstă de 18 ani la facultate. Era atât de fericit că a ajuns la facultate după ce s-a luptat ani de zile cu deficit de atenție, hiperactivitate, anxietate și dificultate în conversa cu ceilalți copii.

Pe măsură ce s-a maturizat, copilul meu a căpătat încredere în sine și a învățat să asculte mai mult și să vorbească mai puțin. De aceea, atunci când a plecat la facultate, a lăsat în urmă prietenii din liceu, slujbele de vară și grupurile de tineri pe care le frecventa. În plus, fiul meu primise și o binemeritată bursă”, povestește mama.

Aceasta își amintește că fiul ei a vrut să se prezinte la facultate mai devreme pentru a face cunoștință cu ceilalți „boboci”. Atunci când l-a vizitat în campus următoarea săptămână după ce plecase de acasă, fiul îi făcuse cunoștință mamei cu noii colegi de clasă.

Mama a decis să stea cu ei la masă în cantină și să participe la o prezentare făcută special pentru părinți. Ulterior, l-a ajutat să își așeze bagajele și să facă puțină ordine.

„În ziua de vineri, atunci când a venit timpul să plec, i-am strâns mâinile fiului meu, mi-am pus obrazul pe pieptul lui, am închis ochii și i-am strâns cât de tare am putut. Atunci mi-am adus aminte de toate etapele prin care copilul meu trecuse.

Mi l-am imaginat din nou bebelușul pufos, copilașul curios, adolescentul cu aparat dentar și mereu înfometat. După o ultimă îmbrățișare strânsă, am plecat la aeroport.

Următoarea luni seara, în jurul miezului nopții, ne-au bătut doi polițiști foarte puternic în ușă, trezindu-mă pe mine și pe soțul meu. Aceștia ne-au anunțat că fiul nostru decedase”, povestește ea emoționată.

Femeia își amintește cum în acea seară chiar în prima lui zi de cursuri, Henry a ieșit împreună cu alți studenți după cină. O structură imobiliară din imediata lui apropiere s-a prăbușit și fiul ei fusese ucis, iar ceilalți doi copii răniți.

„Am simțit o durere acută în capul pieptului, exact ca atunci când urmează să se întâmple ceva rău. Dar fapta fusese deja consumată. Nu-l voi mai strânge niciodată în brațe pe Henry al meu. Este o durere prea mare de suportat”, susține mama.

Femeia l-a ajutat pe fiul ei să își aranjeze lucrurile în camera de cămin, iar la scurt timp, orice plan de viitor al familiei fusese spulberat.

Când 3 devin iar 2: de ce pentru moartea unui copil nu există cuvânt în dicționar

„Ori de câte ori își lua rămas bun, îmbrățișa oamenii de două ori”

Emoționant este faptul că mama încă își planifică într-un colțișor al minții weekendul în care își va vizita copilul la cămin, Ziua Recunoștinței, cum îi va trimite hainele groase pentru iarnă la cămin și ce viitor strălucit va avea acesta.

Despre Henry, părinții lui nu au decât cuvinte de laudă. „Era frumos, inteligent, onest, bun la suflet, uneori puțin cam împiedicat. Când era băiețaș, făcuse o obsesie pentru colecționarea pietrelor și avea mereu buzunarele pline.

În școala primară era puțin cam împrăștiat și adesea își lăsa lucrurile peste tot. Era vegetarian și mâncarea lui favorită era chana masala, urmat de dulce de leche sub formă de înghețată. Ori de câte ori își lua rămas bun, îmbrățișa oamenii de două ori”, își amintește mama.

Pe măsură ce creștea, Henry se arăta interesat de corupția politică și de sistemul de votare. Își petrecea ore întregi pe site-ul Reddit și împărtășea internauților meme-uri pe care părinții niciodată nu înțelegeau.

Băiatul avea un zâmbet minunat care îi acoperea toată fața și era acolo ori de câte ori cineva din grupul lui de prieteni avea nevoie de sprijin. La mai bine de un an de la decesul lui, părinții abia au început să proceseze ceea ce s-a întâmplat.

Aceștia au mers la terapie de grup, au vorbit cu diferite cunoștințe care și-au pierdut persoanele dragi și au luat legătura cu zeci de părinți îndoliați din grupurile de suport din care au făcut parte.

Când copilul meu a murit, am simțit o durere profundă, în fiecare celulă din corp...

„Eu încă trăiesc, dar mi-am dat volumul mai mic”

„Înainte să îmi pierd copilul nu înțelegeam deloc ce înseamnă durerea. Pentru mine este ca un zgomot de fundal pe care îl am în permanență în cap și în urechi, care îmi spune că fiul meu nu mai există.

Chiar și atunci când mă îmbrac cu o rochie mai colorată, când îmi pun machiaj drăguț și îmi îndrept părul, inima mea este rănită.

Acum cele mai bune momente pe care le trăiesc sunt cele în care oamenii care l-au cunoscut pe Henry împărtășesc lumii întregi o amintire plăcută despre fiul meu și știu că nu l-au uitat. Eu încă trăiesc, dar mi-am dat volumul mai mic.

Momentan mă concentrez pe creșterea copilului cel mic, singurul meu copil rămas în viață. În ultimul an m-am asigurat că și el are parte de terapie și de sprijin și am decis să-și continue studiile acasă.

Fiul meu își petrece timpul în grădină printre plante, experimentând prin bucătărie și vizitându-și prietenii și verișorii. El va începe facultatea în această toamnă în Washington, la peste 3000 de kilometri de locul natal, la exact un an după ce Harry s-a înscris la facultate.

Este atât de încântat că va trăi la cămin, că va studia și va explora un oraș nou, dar eu și tatăl lui suntem speriați de moarte. Ne-am consultat împreună ca și familie dar ne-am gândit că răul se poate întâmpla oriunde, nu numai în Washington”, susține mama.

Părinții mărturisesc că și-au luat măsuri de precauție de data aceasta și au decis să se mute cu fiul lor în noul oraș. Deși nu s-a arătat foarte încântat la început, a fost de acord atâta timp cât părinții păstrează distanța și îi permit o oarecare libertate.

Așa că și-au împachetat toate lucrurile de care aveau nevoie, și-au luat câinele, pe Ramona și au plecat la 3000 de kilometri distanță pentru a-și ști fiul bine. 

O poveste sfâșietoare de viață ne aduce în atenție faptul că nimic nu este sigur în viață. Din păcate, oricât de mult ne-am proteja copiii, nu putem să evităm sau să prevenim tragediile prin care aceștia pot trece. Ne putem lua măsuri de precauție, dar nu putem interveni acolo unde soarta decide altfel.