Când copilul meu a murit, am simțit o durere profundă, în fiecare celulă din corp...

A dezvăluit ce a simțit la moartea fiicei sale

Joanne Cacciatore este profesor-asociat în cadrul „Universității Arizona” (SUA), autor de carte și fondator al „Fundației MISS”, un ONG care sprijină familiile ce s-au confruntat cu moartea unui copil. A avut ideea de a înființa acest ONG întrucât ea însăși și-a pierdut fiica nou-născută în anul 1994. De atunci, s-a luptat cu propria ei durere și a ajutat persoane de pe șase continente care au trecut prin experiențe similare.

Într-o confesiune pentru „The Guardian”, Joanne și-a deschis sufletul, nu s-a ferit să spună ce a simțit la moartea fetiței sale și a recunoscut că, la aproape 30 de ani de la dispariția acesteia, încă îi este dor de ea:

„Durerea pe care o resimți după moartea cuiva nu este o problemă medicală care să poate fi tratată. Nu este nicio criză spirituală care să poată fi depășită. De asemenea, nu reprezintă o problemă socială căreia să ne adresăm. Durerea resimțită după moartea cuiva este pur și simplu ceva care ne cuprinde inimile, mințile și trupurile. 

Am hotărât să scriu despre durerea mea întrucât copilul meu a murit în anul 1994. Îmi amintesc faptul că pe atunci îmi puneam tot felul de întrebări. Oare am suferit prea mult, pentru prea mult timp și prea intens? Cu toate acestea, în mine se afla o voce înțeleaptă, ce respingea asemenea gânduri. Știam că relația deosebit de prețioasă pe care o pierdusem merita fiecare lacrimă vărsată. Am simțit o durere profundă în fiecare celulă din corp- era o durere care emana parcă din fiecare fir de păr și ajungea până la degetele de la picioare.

Nu puteam să mănânc: mâncatul este pentru cei ce sunt în viață, iar eu nu eram convinsă că mai trăiam. Nu puteam să dorm întrucât gândurile referitoare la fiica mea nu îmi dădeau pace. Nu mă mai recunoșteam în momentele în care mă priveam în oglindă. Durerea pe care o aveam era atât de intensă, încât absența ei îmi ocupa inima în profunzime. Mă schimbasem și știam că era vorba despre o pierdere iremediabilă. Am murit odată cu ea în acea zi și acum, după aproape treizeci de ani, încă îmi este dor de ea.

Îndoielile față de propria persoană, singurătatea, teama, anxietatea și faptul că nu ai încredere că îți exprimi suficient durerea sunt de fapt o „moștenire”- am întâlnit aceste probleme la persoanele care nu beneficiază de suficient sprijin într-o asemenea situație.” 

A vorbit despre durerea profundă pricinuită de moartea cuiva apropiat

După ce a povestit prin ce a trecut după moartea fiicei sale, Joanne a adus în prim-plan alte aspecte care țin de durerea resimțită la moartea cuiva drag. Iată cu ce mențiuni a venit, conform sursei citate:

„Recent, am lucrat cu o mamă îndurerată, al cărei copil a murit în anul 1972 și care abia acum reușește să-și exprime durerea resimțită- practic, abia acum și-a deschis sufletul. Învață să se readapteze la corpul ei fizic, emoțional și spiritual după aproape 50 de ani în care a încercat să se detașeze de ea însăși și de ceilalți. Putem să încercăm să ne evităm durerea, dar nu putem evita consecințele faptului că facem asta. Durerea poate lua diverse înfățișări și pătrunde treptat în corpurile și în mințile noastre, dar și în relațiile noastre apropiate, de familie. Încercarea permanentă de a-ți suprima durerea te poate îmbolnăvi. 

În prezent, ne confruntăm cu consecințele psihologice ale pandemiei, în contextul în care numeroase persoane și-au pierdut viața, direct sau indirect, din cauza noului coronavirus. Indiferent cine ești, să treci printr-o pierdere tragică este de fapt un drept de bază pe care îl avem trăind pe această planetă chinuită și minunată totodată. Chiar dacă nu te confrunți în prezent cu durerea provocată de dispariția cuiva drag, la un moment dat vei trece prin asta. Această durere este inevitabilă și este povara dată de iubirea pentru celălalt. Reprezintă o forță de neoprit și care, paradoxal, este capabilă să creeze și să distrugă. Se deplasează prin corpurile noastre, ocupă spațiul dintre noi și ceilalți și se menține generație după generație. 

Prin urmare, fie ca inimile noastre să fie prezente în toată lumea și să se îndrepte către toți cei care trec prin suferință. Poate că, la un moment dat, când durerea o să fie în final venerată, va conduce la pace în loc de războaie, la tandrețe în loc de agresiune, de violență și va face ca ura să fie înlocuită cu dragostea.”