Am pierdut lichidul amniotic în timpul sarcinii. Copilul meu s-a zbătut ca peștele pe uscat în pântecul meu până a murit

Am avut o sarcină relativ normală, cu grețuri dimineața care nu-mi permiteau să mănânc până la ora 16, cu oboseală, picioare umflate, femeile care au fost gravide cel puțin o dată știu despre ce vorbesc.

Problemele au început în momentul în care pe la șapte luni am observat niște scurgeri suspecte. Sunt sigură că nu era urină și ulterior mi s-a confirmat acest lucru, când era deja prea târziu, deși la ecografii și la controalele regulate la medic eram asigurată că toate gravidele mai pierd pipi și că nu am de ce să mă îngrijorez.

Trebuia să port absorbante pentru a nu mă uda de... ceea ce medicul mă asigura că e urină

Dar pierderea de lichid era destul de îngrijorătoare, având în vedere că la un moment dat trebuia să port absorbante de zi pentru că mă udam pe pantaloni, pe rochie, udam scaunul de birou. M-am gândit inițial că este vorba despre o infecție urinară. Mi s-a recomandat să fac analize atât de urină, cât și de sânge și s-a dovedit că totul era în regulă.

Ulterior, m-am gândit că este vorba de incontinență urinară, dar eu nu mai dădusem naștere până atunci, nu am avut niciun fel de probleme de această natură, nu am avut rupturi interne, cusături, operații.

Știam că ceva nu este în regulă și tot citeam pe forumurile din străinătate cum femeile însărcinate pierdeau lichid amniotic, iar copiii lor se nășteau cu probleme sau nu aveau norocul de a trăi.

„Vreau să merg la București! Simt că este ceva în neregulă cu mine!”

Așa că am început să-mi iau măsuri de precauție și să vorbesc la modul cel mai serios cu medicul care îmi urmărea sarcina să îmi dea o recomandare pentru a merge la București, eu fiind din provincie, din Buzău.

Medicul m-a asigurat că nu este nevoie, dar mi-a recomandat o colegă de breaslă din capitală la care m-am prezentat când mi-am făcut programare.

Am explicat doctoriței motivul meu de îngrijorare și după un control (sincer, nu foarte amănunțit așa cum mă așteptam eu), mi-a spus că totul este în regulă, deși eu știam că nu este.

M-am întors acasă pentru ca la o săptămână să am contracții puternice.

Nici măcar nu mă apropiam de termen, de data probabilă a nașterii, dar m-am gândit că o să nasc prematur. Citisem și despre acest subiect o grămadă de comentarii ale mămicilor care au născut prematur și au copii sănătoși și au avut norocul de a-i aduce înapoi acasă după doar câteva săptămâni de internare în spital. Numai că eu nu am fost atât de norocoasă.

Simțeam tot mai slab mișcările bebelușului..

Când am simțit că nu se mai poate, durerile sunt tot mai intense, i-am spus soțului să pregătească mașina și să mergem la maternitate. Pentru că nu am mers cu Ambulanța și, teoretic, nu eram o urgență, am așteptat pe holurile maternității până când o asistentă mi-a luat datele.

Apoi am așteptat ca medicul să vină la control, timp în care simțeam cum copilul meu încerca să se miște în pântec și parcă nu mai avea putere.

Parcă voia să mă facă atentă că încă este acolo, dar îl simțeam cum este din ce în ce mai slăbit. În momentul în care m-am urcat pe capră pentru controlul ginecologic și pentru ecografie, medicul a exclamat

„Trebuie operată de urgență! A pierdut aproape tot lichidul amniotic. Bătăile inimii copilului sunt din ce în ce mai slabe, dacă nu o operăm acum, nu-l mai putem salva. Ce ai așteptat atât ca să vii la spital, nu ai simțit că pierzi lichid?”.

„Ba da, am venit la doctorul N. care mi-a monitorizat sarcina, am fost la București și m-au asigurat că totul este în ordine și că doar pierd urină”.

„Nu este posibil așa ceva, într-un sfert de oră va trebui să intre în operație de cezariană! Semnezi aceste acte și încercăm să facem tot ce se poate pentru copilul tău”.

„Ați pierdut lichidul amniotic pe parcursul a cel puțin trei săptămâni, iar copilul nu a mai avut practic cum să trăiască. S-a zbătut ca peștele pe uscat doamnă, ne pare foarte rău”

Din păcate, mi-am revenit după anestezia totală la câteva ore după operație cu niște dureri groaznice de burtă și de cap, întrebând în disperare „unde e băiatul meu???”. Am văzut tristețea de pe chipul unei asistente și mi-am dat seama că ceva nu este în regulă.

A venit medicul care mi-a spus: „Doamnă, cu părere de rău, nu s-a mai putut face nimic pentru copilul dumneavoastră. Cred că ați pierdut lichidul amniotic pe parcursul a cel puțin trei săptămâni, iar copilul nu a mai avut practic cum să crească, cum să respire, cum să trăiască, cu ce să se hrănească. S-a zbătut ca peștele pe uscat doamnă, ne pare foarte rău”.

În maternitate alți copii plângeau, numai al meu nu plângea și nu deschidea ochii...

Nici nu am știut cum să reacționez în acel moment, am țipat cât am putut de tare: „vreau să-l văd, știu că am dreptul să îl văd”.

Mi-au adus bebelușul micuț, înfășurat într-o păturică albastră cu care venisem eu în geantă alături de o pereche de pijamale, tot ce am putut să îmi pun când mi-am dat seama că trebuie să ajung la maternitate.

Era rece și părea foarte trist. Cu colțurile guriței îndreptate în jos, mi s-a părut că micuțul meu a fost trist că nu a putut veni așa cum trebuie pe această lume, nu a avut parte de șansa pe care au avut-o atâția zeci de copii care se auzeau plângând din maternitate.

Numai al meu nu plângea, nu deschidea ochii, nu căuta sânul cu gurița...

Mi s-a permis să-l mai țin în brațe câteva minute. A fost singurul timp pe care am putut să îl petrec cu el pe acest Pământ în afară de cele aproape opt luni cât l-am ținut în pântec.

Sfatul meu pentru toate mămicile este ca atunci când simt că ceva nu este în regulă în sarcina lor, indiferent cât de minor ar părea acea problemă, să se adreseze medicului și nu numai unui medic, ci mai multora, să meargă până în pânzele albe dacă intuiția le spune că trebuie.

Altfel, vor trebui ca mine să dea de pomană câte un ou Kinder unui copilaș pe care îl întâlnesc pe stradă și care ar fi avut vârsta lui, în loc să i-l cumpere atunci când se întorc din parc…