Soțul meu m-a pus să îngenunchez și să îi cer iertare fiului meu de 3 ani, pentru că nu trebuie să se supună femeilor

Am să îi spun prietenei mele Carmen, poate și pentru că a plecat în Spania și mi se pare că i se potrivește pentru că viața ei a fost o dramă din telenovelele spaniole în primii 30 de ani. Are 39 de ani acum, ca mine, am fost colege la Litere amândouă și am stat în același cămin. În primul an de facultate și-a descoperit marea dragoste, spune ea pe atunci, într-un club din Regie. Și în mai puțin de două săptămâni deja se mutase cu el. De atunci, deși vorbeam des la telefon, cât a fost într-o relație cu el, timp de 10 ani, am mai văzut-o la nunta ei și la botezul copilului și când a plecat cu copilul de acasă în mijlocul nopții.

Carmen a avut o copilărie destul de grea. A fost crescută de bunica ei maternă, mama ei locuia în alt oraș, muncind la o fabrică și neavând timp să o crească, după ce tatăl lui Carmen a murit într-un accident de muncă la aceeași fabrică. Bunica ei era prea bătrână ca să îi ofere tot suportul emoțional de care a avut nevoie până a ajuns la liceu și s-a mutat cu mama ei la oraș. A făcut școala la țară, cu multe lipsuri, dar a excelat și a intrat prima la liceu. A intrat apoi prima la facultate, a fost șefa de promoție la Litere. O minunăție de fată! De care, Sergiu, să îi spunem, soțul ei, s-a îndrăgostit pe loc. A iubit-o atât de intens, încât a ținut-o captivă în relația lor și a abuzat-o emoțional și fizic. Iar de aici am să o las pe ea, așa cum îmi amintesc că mi-a povestit ce s-a întâmplat acum 9 ani, când a fugit de acasă doar cu hainele de pe ea și cu copilul în brațe. (îi vom spune Luca) 

”Nu mi-a venit să cred când i-am simțit mâna în părul meu și mi-a pus talpa pe spatele picioarelor mele ca să mi le îndoaie și să cad în genunchi în fața propriului meu copil. Îl simțeam cum mă apasă pe craniu de parcă degetele lui îmi intrau în creier. Mi-a spus să îi cer iertare lui Luca, propriului meu copil de 3 ani, pentru că l-am pedepsit că a spart un ”c#$at” de vază, așa a spus. De când s-a născut Luca tot timpul mă submina în fața lui și observam mereu cum încerca să îl crească cât mai băiețos și mai misogin, să desconsidere femeile și să se considere superior lor și ca și cum ar avea drept de posesiune asupra genului feminin. Îl învăța că eu sunt o posesiune pentru el, tatăl lui, și că eu, ca mamă trebuie doar să am grijă de el și să îi fac de mâncare, iar de restul să asculte numai de el. Să înțelegi, pedeapsa pe care i-am dat-o pentru că a spart vaza aruncând cu ea de pereți, nu din greșeală, era să nu se mai uite la desene în acea seară. Sergiu nu ar fi trebuit să fie acasă în seara aceea pentru că era cu băieții la bere. Și așa mi-am permis să îl pedepsesc pe Luca. Altfel, când era el acasă, eu nu aveam niciun cuvânt de spus. Făceau ce voiau și eu eram ca un obiect decorativ când nu avea nevoie de mine să le pun masa. Și am ignorat semnele asta, le-am ignorat timp de mai bine de 3 ani. Pentru că îmi iubesc copilul ca pe ochii din cap.

Iubirea pentru Sergiu însă se disipa cu fiecare abuz emoțional: nu mă lăsa să mă duc la cumpărături, îmi drămuia fiecare bănuț, salariul meu amărât de profesoară de română era tot cheltuit pe facturile casei și pe copil, iar al lui îmi spunea că îl punea deoparte ca să ne luăm un apartament mai mare. Nu ieșeam din casă până nu își dădea el acordul pe ce haine purtam. În primii ani mi se părea un gest de iubire, în ultimii ani am început să îmi dau seama că nu este deloc normal să fiu controlată în acest mod mai ales când mă opuneam când el nu era de acord și începea să urle la mine că ies ca o curvă pe stradă. Mă duceam să predau română la clasele V-VIII, deci purtam costume cu fustă sau pantaloni, cu cămăși, nimic ieșit din comun. Nu exista masă la care să nu îmi critice mâncarea, iar când ni se terminau proviziile, urla la mine că nu știu să gătesc economic și fac risipă, deși el era cel ce mânca câte un pui întreg la o masă. Am înghițit ani de zile abuzul lui. Și refuzam mereu să cred că sunt abuzată. Îmi spuneam mereu și că așa sunt toate relațiile, că trebuie să faci compromisuri. Apoi când mă apucau depresiile, încercam să îmi scot în față lucrurile bune, care pe măsură ce anii treceau, se împuținau. 

Până azi, când a venit mai devreme de la berea lui cu băieții. Era 8 seara ceasul și știu că am tresărit cu totul când am auzit cheia în ușă. Luca era liniștit pe covorul din sufragerie, făcea un Lego. Cum a venit taică-su i-a spus să vină să se joace cu el. Evident că taică-su nu avea chef de el, niciodată nu avea, și i-a spus într-o doară că se duce să bea o bere în bucătărie și că să își pună și el niște desene. Luca i-a spus, aproape mândru, că l-am pedepsit. Și de aici a urmat iadul. Sergiu avea regula asta, ca pedepsele să i le dea numai el, că nu trebuie să învețe să se supună unei femei. I-am povestit ce s-a întâmplat, că a aruncat intenționat cu vaza în perete, că s-a și tăiat în cioburi apoi. Însă, în două secunde m-a pus în genunchi în fața copilului, cu mâna în părul meu, după ce m-a lovit cu talpa în spatele genunchilor ca să cad. Eram în stare de șoc și eu și Luca.

Îi dăduseră lacrimile și țipa la taică-su să îmi dea drumul. Iar taică-su țipa la mine - Acum să îi ceri iertare. Acum! Spune-i că îți ceri iertare și că niciodată nu o să îl mai pedepsești. Spune-i, acum! - Și mă ținea de păr cu pumnul strâns apăsându-mă pe creștetul capului. I-am cerut iertare copilului, pentru a încheia scena, știind ce traume ar fi putut să îi genereze dacă mă opuneam. A fost cel mai umilitor moment din viața mea. Acela a fost momentul deciziv când am știu că trebuie să plec pentru că ce era mai rău abia începea și că dacă nu îmi iau copilul de lângă el va deveni un bărbat abuziv, fără nici cel mai mic respect pentru femei sau pentru mine. Cât am pus cina îmi făceam planul de plecare, ce să iau, cum să fac să nu mă audă. I-am tot scos beri pe masă să mă asigur că va dormi profund. Ți-am dat ție mesaj să te întreb dacă pot să vin la tine la noapte. Am așteptat să îmi răspunzi de parcă așteptam să mi se confirme că am biletul câștigător la loto. Nu eram speriată, eram fericită că știam ce trebuie să fac. Parcă mi se luase ceva de pe inimă în momentul în care am decis că trebuie să plecăm de lângă el. În noaptea aceea, parcă îmbătat de putere, m-a violat, pentru că numai așa pot numi relațiile sexuale din acea seară. Îl uram din tot sufletul și tremuram toată. Am tăcut și am acceptat ultimul abuz ca pe ceva eliberator, știind că nu vreau și nici nu îl voi mai vedea vreodată. Și uite-mă aici acum, la 4 noaptea, fugită de acasă, cu un copil de 3 ani în brațe.”

Povestea lui Carmen este una din miile, dacă nu zecile de mii de astfel de povești din țara noastră, unde abuzul în cuplu este considerat normal, din păcate, chiar și de cel abuzat. Carmen a avut curajul să admită că este abuzată și la primul semn de violență fizică să plece fără să se mai uite înapoi. Însă i-au trebuit mulți ani să își refacă viața și să scape de traumele emoționale ale unei închisori care i-a furat personalitatea și autonomia. Acum și-a refăcut viața, însă îmi spune mereu că regretă că nu și-a dat seama mai devreme de faptul că fostul ei era abuziv. Îl iubea și o bulversa mereu cu tot felul de declarații și promisiuni, că ajunsese să trăiască cu gândul la ce va fi, nu la ce este. I-am spus că vreau să îi public povestea și și-a dat acordul cu dragă inimă. Mi-a spus doar să o închei așa:

”A fost cea mai grea decizie din viața mea, să plec în necunoscut. Însă știam că numai eu, mama copilului meu, voi putea să îl ajut să fie cea mai bună persoană care putea fi. Și iubirea pentru el ne-a salvat pe amândoi. Pentru că lângă tatăl lui sunt convinsă că viața i-ar fi fost distrusă. Că nu ar fi funcționat ca un om normal. Sper ca povestea mea să ajute alte mame care trec prin așa ceva și să le dea curaj. Nu mi-a fost ușor deloc, dar nu regret o secundă. Acum am o viață minunată, un soț la fel de minunat și sunt fericită. Și cred că asta este cel mai important pentru un copil ca să fie fericit, să fie crescut de părinți fericiți.”

Citește și: