După nouă ani de căsnicie, soțul meu mi-a mărturisit că în tinerețe a avut relații cu cel mai bun prieten în casa părinților lui

"Ți le-am povestit pentru că tu m-ai obligat și chiar m-ai tras de limbă să spun cu lux de amănunte totul.”
„Știu asta. Uite… îmi place să aud despre experiențele tale, să mi te imaginez, dar mă simt extrem de frustrat...”

Acestea au fost discuțiile la începutul relației noastre.

Se întâmpla acum mulți ani, când cel care avea să îmi devină soț și partener toxic, cel care avea să mă tortureze în toate felurile posibile psihic și emoțional îmi reproșa niște lucruri pe care eu nu le mai puteam schimba, nici dacă aș fi vrut.

Numărul de parteneri era mult mai important decât fidelitatea, loialitatea, iubirea și grija de care dădeam dovadă în relație

Eram la început de drum. Abia descopeream ce înseamnă iubirea și o relație în care ești dispusă să dai totul fără să aștepți nimic în schimb.

Nu știam că intram într-o relație cu o persoană narcisistă, incapabilă de a empatiza cu sentimentele mele și care, deși se dădea sfânt, avusese experiențe mai puțin..."ortodoxe" în adolescență. Eu, cu trei parteneri în timp la activ, trei încercări eșuate de a descoperi intimitatea și el cu o singură cucerire, o fată căreia i-a furat cel mai de preț lucru, așa cum se laudă el…

Bineînțeles că dezavantajul era la mine și mingea în fileul lui și din fiecare ceartă minoră ajungeam la aceleași discuții.

Timpul a trecut, cumva pe orice alt plan ne înțelegeam de minune, ne completam unul altuia propozițiile, așa că ne-am căsătorit, am făcut un copil împreună, dar discuțiile bineînțeles că erau aceleași, dar căpătau altfel de nuanțe.

Din 2 voia să devenim 3 sau...mai mulți. Nu, nu în viața de familie, ci în patul conjugal

Inițial „domnul” meu cerea insistent o altă femeie alături de noi în pat. Ulterior, preferințele lui s-au schimbat și sub pretextul că dorea să mă vadă pe mine fericită și împlinită, căuta insistent pe site-uri speciale special concepute, un alt cuplu sau doar un domn nu pentru fanteziile lui bolnăvicioase, ci pentru plăcerea mea bineînțeles, așa cum îmi spunea de nenumărate ori.

Nu am acceptat niciodată și mă tot rugam să nu găsească pe nimeni dispus, nici măcar să fie plătit pentru a întreține astfel de relații. Urma să am mult mai mulți parteneri intimi decât el, iar discuțiile bănuiam că vor fi și mai umilitoare.

Simțeam că din moment ce fetița noastră creștea și era deja mare, un astfel de gest mi-ar fi pecetluit demnitatea și reputația. Mi-am păstrat integritatea, deși discuțiile deveneau din ce în ce mai insistente pe zi ce trecea.

Am cerut totuși un singur lucru: să aflu adevăratul motiv din spatele frustrărilor lui și ale dorințelor neobișnuite.

Și l-am primit.

L-am primit ca fiind cea mai mare lovitură a vieții mele, cea care avea să-mi aducă și divorțul.

"El nu se pune că e băiat..."

Confesiunea a început timid: „știi că te-am tot rugat să mai avem un partener lângă noi în intimitate? Și ai insistat să îți spun adevăratul motiv? Îl mai știi pe Robert? Prietenul meu cel mai bun din copilărie, blondinul cu care ți-am făcut cunoștință atunci când am mers la părinții mei acasă? Când eram mic aveam o pasiune pentru el ori de câte ori și unul dintre noi rămâneam singuri acasă ne făceam de cap.”

Inițial, nici nu am înțeles la ce se refera, în naivitatea mea, în care relațiile intime sunt exclusiv între un bărbat și o femeie...

Să nu fiu înțeleasă greșit, niciodată nu i-am judecat pe cei cu altă orientare, dar nici nu am avut prea multe tangențe cu astfel de persoane. Aveam un coleg de liceu Snoopy de care recunosc că eram apropiată, îmi era prieten bun și care era un fel de escortă pentru bărbați însurați cu alte orientări. Deci eram familiarizată cât de cât cu subiectul, dar nu pregătită să îl înfrunt așa. NU de la soțul meu, tatăl copilului meu! NU după nouă ani de căsnicie!

„După nouă ani de căsătorie tu vrei să-mi spui că atunci când erați mici, tu și Robert …? Cât de mici? La 15-16 ani ai discernământ, știi exact ce faci. Adică tu atâta amar de vreme m-ai făcut să mă simt incredibil de prost pentru că am avut mai mulți parteneri decât tine, mi-ai spus tot felul de nume, jigniri ca să aflu acum asta?”

„Da, păi el nu se pune că e băiat...”

„Cum adică "NU SE PUNE"? Ba SE PUNE și încă cum… O să te rog să nu mai dormi alături de mine și copil în pat cel puțin o perioadă.”

„Dar ai zis că ești deschisă la minte și accepți pe toată lumea și în fond, tu cu trei ai tăi...”

„Nu mai accept niciun cuvânt de la tine, hai să ne separăm în perioadă și să vedem cum merg lucrurile.”

Acesta a fost schimbul de replici dintre mine și soțul meu la aflarea veștii; și, bineînțeles că lucrurile au mers din ce în ce mai prost.

Nu știu cât de deschis trebuie să fii să accepți o astfel de confesiune. Nu am putut să nu-mi amintesc apoi un episod, de când am fost la socrii mei acasă, când el și Robert s-au revăzut și s-au strâns atât de tare în brațe (în niciun caz bărbătește) și eu nu am bănuit nimic.

Cum am putut fi atât de naivă?

Dacă orientarea lui dăinuiau după atâția ani de relație și un copil împreună, în ce direcție ar fi mers legătura noastră și ce soartă aș fi avut?

Ar fi trebuit să accept să îi satisfac fanteziile la un moment dat, lucrul cu care nu eram deloc împăcată. Ce exemplu aș fi dat eu copilului meu să afle la un moment dat, în viață, ce a făcut mami pentru a-i face pe plac lui tati?

Cât de mult a cântărit această confesiune în decizia mea de a divorța? Cu siguranță 100%.

Cinci luni mai târziu am găsit puterea să pun punct. Divorțul a fost amiabil, totul a rămas secret, iar familia lui nu a aflat niciodată adevăratul motiv.

Vă întrebați de ce l-am acoperit? De dragul copilului și a liniștii mele, de dragul vremurilor bune pe care le-am petrecut împreună, pentru că noi am copilărit înainte de a deveni părinți, am avut primul serviciu în aceeași companie împreună, ne-am luat diploma de studii împreună, am împărțit bune și rele, necazuri și bucurii și cu toate acestea cred că iubirea nu a putut învinge temerile mele, sentimentul de repulsie pe care l-am simțit îndată ce am auzit din gura lui confesiunile.

O să spuneți că sunt egoistă, că trebuia să mă gândesc la binele copilului, că a fost o simplă faptă petrecută în trecut și că nici eu nu am fost "ușă de biserică". Total de acord, dar nimeni nu îl poate judeca pe celălalt până când nu se află în pantofii lui, până când nu vede ce drum greu a avut de parcurs, până când orientările intime nu devin un pericol pentru relație.

Mă întrebați dacă ne-am refăcut viețile? Sigur, fiecare dintre noi este acum la casa lui, cu un alt soț/altă soție și cu alți copii. Ne leagă iubirea pentru copilul nostru, faptul că mai presus de toate, suntem părinți și colaborăm pentru binele lui.

Vă întrebați dacă îmi este câteodată dor de momentele petrecute cu el? Sau dacă regret? Și da și nu…