Recunosc, deși mă doare inima, că soțul meu este alcoolic. L-am dus la dezalcoolizare ca să-mi salvez căsnicia, sau ce a mai rămas din ea

De ce toată lumea vorbește în mass media despre pericolul consumului de droguri și nimeni nu vorbește despre pericolul consumului de alcool?

Alcoolul este dușmanul numărul unu al familiilor, oameni buni!!! Vă spun pentru că am trăit această experiență pe propria mea piele. Și nu, nu am avut un tată consumator care făcea scandaluri. Nici vorbă!

Tata este complet antialcool după experiențele traumatizante din copilăria lui și din ce în ce mai lesne de înțeles pentru mine, acum. În contextul în care majoritatea reclamelor la TV includ băuturi alcoolice, eu consider că acestea sunt droguri legale și promovate excesiv!

Nimeni nu vorbește și despre pericolele alcoolului, despre numărul de pacienți internați în secțiile de dezalcoolizare, despre numărul de oameni care își pierd viața an de an din cauza cirozei sau a altor complicații.

Peste tot în jurul meu văd cum alcoolul creează probleme. Am prietene cadre didactice, cadre medicale care se confruntă cu alcoolismul în familia lor.

Au soți care nu pot renunța la acest viciu nenorocit, frați de care trebuie să aibă grijă în urma unui accident vascular cerebral provocat de consumul excesiv de alcool. Au tați pe patul de spital din cauza consumului de alcool în tinerețe. Dar aceste discuții se fac în mare taină, la cafea, la telefon când nu mai rabzi și trebuie să spui cuiva prin ce treci!

Cu sticla de vodkă în buzunar, la locul de joacă. Ce rușine!

În societate, este normal ca bărbatul să bea câte un păhărel, nu? Dar important este să știe să se oprească! Pahar cu pahar în timp se adună, iar dependența este progresivă, am văzut acest lucru la soțul meu, care recent a ieșit de la dezalcoolizare.

Da, l-am dus la dezalcoolizare și a fost decizia mea exclusivă, pe care a acceptat-o dintr-un singur motiv: să nu își piardă copilul. Aveam deja mult prea multe probe și dovezi cu care puteam merge și cere chiar custodie exclusivă, deși în România știu că mai greu se obține acest lucru.

Când am văzut că alcoolul a devenit o problemă pentru el și pentru familia noastră? În timp! A început să își ia câte o sticlă de băuturi spirtoase pe care o ascundea în buzunar când mergeam la locul de joacă cu copilul. A început să bea seară de seară.

Și nu vorbesc de o bere, două, adică o doză, două, vorbesc de sticle la 2 litri și jumătate, consumate doar pentru a „stinge” băuturile spirtoase.

A început să bea singur, fără anturaj, să pitească sticlele după pat, în fundul dulapului. Dar cel mai mult m-a îngrijorat când am observat că a început să aibă pierderi de memorie. Nu își mai amintește zile de naștere, nu știe ce am vorbit aseară sau cu o seară înainte, chiar dacă nu era sub influența alcoolului.

Bineînțeles că am purtat numeroase discuții pe această temă cu el. „Ce nu îți ajunge? Ce îți lipsește? De ce bei în fiecare seară? De ce necăjești copilul, țipi pe stradă la el, la mine, ne facem de râs când scoți sticla la locurile de joacă?” Întrebări fără răspuns…

Patul plin de urină. Cât să mai îndur? „Ori băutura, ori copilul! Mergi la dezalcoolizare!”

Momentul decisiv? Într-o dimineață am primit mesaj după ce el a plecat la serviciu: „nu știu ce s-a întâmplat, dar ar fi bine să strângi tot ce este pe pat, am gresit, te pup!”.

Înainte să mă dau jos din dormitor unde dorm cu cel mic, mi-am dat seama că ceva e în neregulă. Am fugit într-un suflet către canapeaua din sufragerie.

Pe canapeaua extensibilă unde el își petrece nopțile, am asistat înmărmurită la o scenă pe care nu o mai văzusem niciodată: totul era plin de urină, iar eu trebuia să curăț. Problema este că, fiind o canapea extensibilă, urina a curs prin toate cotloanele, astfel încât mirosul l-am scos cu greu, după trei-patru zile.

El nu a venit acasă, a rămas la părinții lui, iar când a venit i-am spus: „Ori băutura, ori copilul. Mergi la dezalcoolizare!”

Bineînțeles că a mârâit că îi e rușine, ce vor spune colegii, cum îl va cataloga lumea… Dar când a văzut cât de serioasă sunt, a acceptat. Avem un spital de boli neuropsihice și o secție pentru dependenții de alcool la noi în județ. Zis și făcut.

A spus tuturor că pleacă la un unchi de-al lui din alt județ care ar fi avut nevoie de ajutor pentru o săptămână. Am făcut formalitățile cu ajutorul unei prietene, asistentă acolo.

Internarea a avut loc pe o perioadă de șapte zile, timp în care nu am vrut să am contact cu el, nici măcar telefonic. Dar m-a ținut la curent prietena mea. Mi-a spus că nu s-ar fi comportat ca un adevărat dependent de alcool.

Nu a țipat, nu s-a manifestat în niciun fel vizibil, în afară de tremurul mâinilor și starea permanentă de nervozitate pe care au observat-o și medicii. Și acum are medicamente pe care le ia zilnic. 

Oricine a avut vreodată experiență cu un dependent de alcool știe că acești oameni nu mai sunt de înțeles atunci când se află sub influența aburilor alcoolului.

Țipă, jignesc, urlă, nu sunt coerenți, indiferent de contextul în care s-ar afla. Nici nu știți câtă rușine am pătimit la diferite evenimente la care am mers împreună.

Îl iubesc pe el, treaz. Dar îl URĂSC pe același el, băut

De câte ori am încuiat ușa și am închis interfonul în speranța că nu se va mai întoarce, dar de rușinea vecinilor, de dragul familiei, l-am acceptat de fiecare dată înapoi. Dacă îl iubesc, vă întrebați? Nici nu mai știu!

Îl iubesc pe el, cel care e treaz cel care vorbește frumos, este un tată dedicat și îi pasă de familia lui, face cumpărături, stă cu copilul ca eu să îmi pot desfășura activitatea.

Îl urăsc pe el, cel care vine pe 7 cărări, amețit, cu chef de scandal, cel care nu mai știe ce vorbește, care își înjură proprii părinți și îi amenință cu bătaia.

Nu-l mai iubesc pe el, cel care mă face de râs în orice context social, care știu că după un pahar urmează și al doilea, și al treilea, și al 15-lea, până când își face plinul. Iar exemple ca el sunt o mulțime.

Ce se alege de viața copiilor de alcoolici? Dependența părinților are efecte pe viață a asupra propriilor copii

Ce fel de om își înjură și amenință părinții cu bătaia? Este alcoolul o scuză?

Parcă nici nu-mi venea să cred că una din cele mai bune prietene ale mele, cu un job foarte bun, îmi povestea cum în vacanțe dădea vina pe copil atunci când soțul ei urina în pat și își petreceau noaptea la câte un hotel.

Mă închinăm atunci când îmi spunea cât poate să bea soțul ei și cât de greață este de cum miroase și îi spuneam „înseamnă că nu-l iubești cu adevărat”.

Nu am crezut-o niciodată pe soacra mea când îmi spunea „Nu e chiar așa cum pare”, iar el, scrâșnind din dinți și cu ochii înflăcărați către ea, îi făcea semn să tacă. Poate că nici voi, cei sau cele care citiți acum, nu mă credeți.

Dar viața are un fel ciudat de a dovedi contrariul și de a spune: „Nu mai judeca”. Și nu îl judec, îmi dau seama că acum nu mai poate să se lase, mă judec pe mine pentru că încă stau. Pentru că îmi pierd anii, și așa măcinați de destul de multe greutăți sufletești cu care mă confrunt.

Dacă s-a schimbat după internare, la dezalcoolizare, vă întrebați? Da, pare a fi un alt om, nu a pus gura pe băutură, cel puțin în prezența mea și nici nu am mai simțit, dar viața m-a învățat că orice minune durează puțin, puțin de tot…