„Lichidul amniotic e verde, femeie! Ce a fost în mintea ta sa încerci sa naști acasă, în cada?” Am ajuns de urgență la spital când apa din cadă s-a făcut verde

Teoretic, în România ai voie să naști unde vrei, inclusiv acasă. În România nu există legislație pentru nașterea acasă, dar există legea drepturilor omului, unde se specifică clar faptul că femeile au dreptul să își aleagă locul unde vor naște. La asta am visat și eu atunci când m-am gândit că îmi voi aduce pe lume copilul acasă.

Speriată de toate poveștile cu nașteri traumatizante din maternitate am decis împreună cu soțul meu să nasc acasă, iar în condițiile în care ceva nu mergea corect, să chemăm ambulanța. Am mai spus câte o vorbă prietenilor apropiați și cunoștințelor despre dorința mea, dar bineînțeles că am fost judecată. În România decizia de a naște acasă este considerată primitivă. Nu și pentru mine.

Urma să nasc în plină iarnă și nici nu locuiam aproape de maternitate, ci într-o localitate la 40 de kilometri distanță de Brăila

Am cumpărat prosoape, chiar și o trusă de instrumente necesare tăierii cordonului ombilical, dezinfectant, practic tot ce aș fi avut nevoie pentru a naște în siguranță, în cazul în care nu apar complicații. Nu aveam experiența nașterii, era prima dată când aveam să aduc pe al meu un copil și având în vedere vârsta mea destul de fragedă, 23 de ani, m-am gândit că nu poate fi așa de greu.

În fond, femeile au născut natural dintotdeauna, iar complicații pot să apară și în spital. Știrile despre copiii morți în pântec din cauza neglijenței medicilor m-au speriat atât de tare, încât am hotărât că pentru familia mea, aceasta este cea mai bună decizie.

Bineînțeles că am mers la medic, am făcut controale regulate iar data probabilă a nașterii era stabilită 11 decembrie. În plină iarnă, având în vedere că stau într-o localitate din județul Brăila și nu în oraș, riscurile erau destul de mari, dar nu am ținut cont de nimic.

Am citit tot ceea ce trebuia să știu despre nașterea acasă, despre pericole, implicații, iar ziua cea mare a venit. Pe 6 decembrie dimineața, Moș Nicolae mi-a lăsat un cadou de care știa că am mare nevoie. De cum m-am dat jos din pat să-mi verific ghetuțele, am avut prima contracție dureroasă. Nu era o contracție Braxton Hicks, ci era o contracție adevărată, știam să le deosebesc.

„Dragule, cred că trebuie să vezi asta! Lichidul din cadă este... verde!”

L-am rugat pe soțul meu să nu mai plece la lucru în ziua aceea pentru că voi avea nevoie de ajutorul lui. „Sigur nu vrei să o chemăm măcar pe mama?”, m-a întrebat el. „Nu, o să ne descurcăm amândoi. O să vezi”.

Învățasem deja tehnicile de respirație și încercam să fac față cât mai bine situației. Nu mai născusem până atunci, așa că nu avem de unde să știu dacă ceva e în neregulă sau nu. M-am gândit că durerile foarte mari pe care le resimțeam erau normale. L-am rugat pe soțul meu să-mi pregătească apă călduță în cadă pentru că am auzit eu că naști mai repede în apă și durerile nu se resimt atât de tare.

Oricum, aveam nevoie de o baie după ce mi se rupsese apa. Soțul meu a devenit vizibil anxios, temător, mereu cu telefonul în mână, gata oricând să sune la salvare, dar eu de fiecare dată îl opream. Am intrat în cada cu apă, dar durerile nu s-au ameliorat deloc.

„Dragule, cred că trebuie să vezi asta”, i-am spus soțului meu, în timp ce apa din cadă devenea verde. Soțul meu nu a mai stat pe gânduri și a sunat la salvare. Știam că va mai dura până când va veni, așa că l-am rugat să caute pe Internet de ce este apa verde, ce s-a întâmplat și dacă copilul nostru va fi bine.

„Copilul nostru ar fi fost foarte bine dacă nu te-ai fi încăpățânat să naști acasă”, mi-a răspuns el, făcându-mă să mă simt vinovată pentru toată situația.

De fapt, pierdeam lichid amniotic verde și bineînțeles că, judecând după culoare nu era tocmai normal. Durerile erau insuportabile, bebelușul nu se mai mișca la fel ca înainte și îl simțeam fizic, dar și emoțional cum suferă. Era posibil să fie eliminat meconiu în lichid amniotic, dar era posibil să aibă o suferință fetală acută, să fie privat de oxigen, să nu poată să respire și să fie nevoie de intervenția medicului de urgență. Asta ne spunea Google.

Aproape 25 de minute am așteptat ambulanța care a venit tocmai din orașul Brăila pentru a merge la maternitate. Soțul meu nu a reușit să mă scoată din cadă singur pentru că durerile erau atât de insuportabile, încât credeam că, dacă mă ridic în picioare, voi scăpa efectiv copilul în cadă.

Ambulanțierii m-au luat din apa verzuie în care mă scăldam și am pornit într-o cursă nebună pentru a-mi salva bebelușul

Echipajul de pe salvare a rămas șocat în momentul în care au văzut scena de la fața locului. Mă scăldam în lichid verzui, aveam contracții atât de dureroase, încât simțeam că nu mai am aer, așa că mi-au pus un halat pe mine, ambulanțierii m-au luat pe sus, m-au așezat pe targă și în mai puțin de un sfert de oră eram înapoi la spital.

Mă aflam într-o cursă nebună, disperată, pentru a-mi salva copilul. Știam că ceva nu este în regulă deloc după discuțiile dintre personalul medical, dar când am ajuns la spital, în loc să fie o ușurare pentru mine, a trebuit să fac față furiei medicului care văzând în ce stare am ajuns și fiind informat despre ceea ce vroiam să fac, și-a revărsat toată frustrarea din ziua respectivă pe mine.

„Ce ai așteptat atât? Unde te crezi, pe vremea bunicii? Și bunica ta și tot chema o moașa acasă...”, am meritat din plin mustrările medicului

„Lichidul amniotic e verde femeie. Ce ai așteptat atât? Intri de urgență în operație, că vrei sau că nu vrei! Ce a fost în mintea ta să încerci să naști de acasă în cadă? Unde te crezi, pe vremea bunicii? Și bunica ta și tot chema o moașa acasă. Nu vă înțeleg deloc nu vă pasă deloc de viața voastră și a copilului?”

Acelea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit, pentru că imediat am fost pregătită pentru operație cezariană de urgență. Din fericire, povestea mea are un final fericit, deși sincer nu mă așteptam nicio clipă ca micuța mea Nicoleta să fie salvată.

M-am trezit după câteva ore la operația de cezariană, cerând apă și cu o durere de cap îngrozitoare. Fetița mi-a fost adusă la câteva ore bune după ce mi-am revenit, dar nu înainte să fiu vizitată de același medic care m-a luat la rost la unitatea de primiri urgențe.

„Fetița ta nici nu s-ar fi putut naște natural, pentru că a rămas blocată și puteai muri atât tu, cât și ea. Veniți, oameni buni, la spital unde sunteți îngrijiți corespunzător”

„Ei, vezi dacă veneai dinainte la spital? Ai fi știut că fetița ta nici nu s-ar fi putut naște natural, pentru că a rămas blocată și puteai muri atât tu, cât și ea. A suferit destul micuța ta un pântecul tău de azi dimineață și până acum. Mai las-o să se odihnească puțin, să o monitorizăm, și apoi o să ți-o aducem s-o pui la sân.

Dacă vei mai naște, să nu mai faci niciodată prostia asta. Veniți, oameni buni, la spital unde sunteți îngrijiți corespunzător. Suntem oameni, mai facem și noi greșeli, dar prea vă speriați de știrile de la televizor: două-trei cazuri într-o Românie întreagă vă îndeamnă să faceți astfel de prostii”.

Nu am avut cuvinte să mă adresezi domnului doctor decât de mulțumire, pentru că mi-a salvat fetița și aparent m-a salvat și pe mine. Iar soțul meu nici acum, la doi ani după ce am născut, nu prea are încredere în deciziile mele, în instinctul meu matern. Drept dovadă, la primul simptom de răceală merge cu copilul la medic, chiar dacă eu îi spun că nu e așa grav.

Dacă aș mai da timpul înapoi, bineînțeles că aș face cu totul alte alegeri. Nu aș mai naște acasă, nu m-aș mai chinui. Este nevoie de mult curaj și o doză de nebunie să naști acasă, dar dacă nu ai noroc și nici nu ești foarte aproape de spital, este posibil ca această decizie este coste scump.

Din propria mea experiență, nu sfătuiesc pe nimeni să încerce să nască acasă și sunt mai mult decât recunoscătoare că atât eu, cât și copilul meu suntem bine!