Radu Leca, psiholog clinician, a oferit următoarele informații la evenimentul Qbebe, Școala Părinților Responsabili:
Copiii sunt formați din foarte multe emoții
Când vorbim despre noi avem emoții. Tipurile de emoții pe care le avem ne încarcă din punct de vedere cognitiv, cu gânduri. Pentru că oamenii sunt făcuți din apă, aer și foarte multe emoții. Copiii, până ajung să înțeleagă că sunt făcuți din emoții, au foarte multe momente când se simt pierduți. Când sunt la școală și un alt coleg îi face să sufere nu știu cum să reacționeze și vin la părinți.
Să vă dau un exemplu. O fetiță de 9 ani vine pe drumul dinspre școală acasă în fiecare zi. Într-o zi șase fete vin lângă ea, o înconjoară și o bat. Avem rezultate: coaste fisurate, umăr deplasat. Copilul ajunge cu greu acasă și îi spune tatălui ce a pățit, întrebându-l ce trebuie să facă. Acesta îi spune că în cazul în care nu vrea să mănânce bătaie în fiecare zi să nu învețe niciodată să se bată. Însă copilul își dorește să aibă o reacție. Iar tatăl decide să își dea copilul la ushu, iar fetița este acum campioană națională. A ajuns să fie liberă la cap pentru că din momentul în care a mâncat bătaie tipurile ei de frici au devenit atât de prezente în ea încât nu mai dormea noaptea sau simțea că nu mai doarme noaptea, scrâșnea din dinți și a avut nevoie de un cățel, un golden retriever. Când câinele auzea că fetița scrâșnește din dinți sau geme se urca ușor pe la picioare și își lăsa greutatea pe unul din picioare. Atunci copilul se relaxa.
Această modalitate funny de a povesti ceva îngrozitor îi ajută pe cei mici să înțeleagă că nu sunt singuri. Atunci când voi ca adulți vă întâlniți cu copilul care vine bătut acasă nu trebuie să îi arătați cât de emoționați sunteți fiindcă ce simțiți este 100% negativ pentru copil. Așa că trebuie să fiți atenți la tonalitatea vocii și să îi spuneți: ce ai pățit? Ce se întâmplă cu tine? Cum pot să te ajut? Dacă începem să țipăm și să îl forțăm să vorbească, copilul se va speria și mai tare. În acest caz, pentru că te va auzi liniștit, copilul va începe să vorbească. Partea de liniște pe care copilul trebuie să o simtă este una definită, nu faceți greșeala de a fi 100% liniștiți lângă copil pentru că veți părea indiferenți. Trebuie să fiți în așa fel încât în mintea copilului să apară o conexiune de încredere.
De ce sunt copiii bătăuși?
În ultimii ani la mine au ajuns copii bătuți sau care loveau. Cei care băteau sunt interesanți pentru că toți părinții mă întreabă de ce este bătăuș fiul meu/fiica mea? Eu mă uit la tată, care întotdeauna are o figură pluripaternă, deosebit, cu un zâmbet larg, pe care îl întâlnești doar când părintele este vinovat 100%. Mă uit la tată și îl întreb, fiindcă știu ce o să-mi răspundă: cine este cel care țipă în casă? Își întoarce capul, privirea în stânga și deja caută ușa. Îmi dau seama despre ce este vorba și ca să-l scot din această parte negativă în care tot eu l-am băgat, spun că bănuiesc că soția este foarte dură cu copilul. De aceea, când copilul ajunge la școală se supără pe toată lumea și îi lovește pe toți, aruncă ghiozdanele colegilor și penarele. Iar copilul spune că și lui îi face tatăl său acest lucru. Eu am izolat tatăl, iar copilul a spus cine.
De curând a venit într-o seară un tătic, un tip impozant, cu copilul lângă el. Copilul părea vesel și propune să facem un test. Zice: copilul nu comunică, nu vorbește, vine trist de la școală. Îl întreb dacă vrea să vorbim despre fabulele Deuce. Eu îi spun copilului o fabulă, îl lăsăm să zică două cuvinte la final și ne dăm seama care este treaba. Îi sugerez să facem testul cu copacul. Îi spun să desenăm împreună un copăcel, cel mai grozav. Câinele era și el prezent. Face puștiul un copac în aer total, fără rădăcini, fără ramuri, o super scorbură în interior. L-am luat cu mâna stângă după umăr și i-am zis: bravo, ai făcut un luru bun. Iar copilul s-a dus cu umărul în stânga. Înainte m-am uitat peste gât ce se vede sub tricou și era negru. Îl întreb cum a ajuns să fie negru pe spate. Zice că uneori seara când vine tata acasă se împiedică și se lovește. Îl întreb dacă pățește asta doar când este tata acasă și confirmă. Se împiedică chiar de tata. Omul deja plecase, nu mai era în cameră. Îl întreb: îți lovești copilul? Răspune: da, mă enervează foarte tare, seamănă cu maică-sa. Întreb: pe mamă o bați? Zice: da, mă enervează foarte tare. Întreb de ce nu merge pe ideea de divorț, să plece, să îi lase pe amândoi în pace și să nu se mai întoarcă. Iar copilul o să crească fără traume. A răspuns: fiindcă eu cred că este un câștigător, nu un loser ca mine. Deci erau 3 tipuri de traumă diferite într-o singură persoană. Două luni mai târziu același copil ajunge la mine pe parte de agresor. Lua un băț cu care îi lovea sistematic pe ceilalți colegi peste picioare, ca să vadă cum este. Eu știind situația, am detensionat-o, copilul a intrat pe terapie cu colegii mei. Ce trebuie să știți din acest aspect? Așa cum ne purtăm acasă cu copiii, țin minte, nu reacționează în fața noastră, avem impresia că au înțeles, dar când se ajunge în mediul școlar/liceu/universitate, lucrurile se transformă.
Bullying = rezultat al răutății
Prin prisma meseriei mele și pentru că în ultimii 4 ani lucrez cu foarte mulți copii am spus așa: bullying egal rezultat al răutății, respectiv ceea ce simte copilul, ceea ce primește copilul, cu ce intră în contact. Este simplist, dar în felul acesta înțelege toată lumea. Cu cât copilul intră în contact cu foarte multă răutate și energie negativă pe partea de agresiune fizică în mediul personal, respectiv în familie, copilul va da același lucru 100% în mediul pe care crede că îl controlează.
Tipologia celui care face rău, fiindcă o să vorbim mereu public despre cei care primesc răul. De ce îl primesc, de ce îl acceptă, ce se întâmplă cu ei, cum reacționează, cum își țin spatele, mâinile, picioarele, ce fac cu gura, când înghit, cum înghit. În clipa în care vorbim despre cel care cauzează, care stă în spatele actului în sine de răutate pură trebuie să vedem cum este el creat, făcut. Atunci spunem că avem de-a face cu un minor cu vârsta între 7 și 16 ani, după 16 mai înțeleg câte ceva, care realizează acte negative cu scopul de a atrage atenția asupra propriei persoane. Ce se întâmplă cu el din punct de vedere fizic? El simte că crește. Când realizează actul se simte din punct de vedere fizic împlinit. La întrebarea ce simți când faci rău am mai multe răspunsuri cu aceeași tematică: că trăiesc, mă simt bine, că fac ceva, este puterea mea, îl fac pe fraier să plângă, să fie nefericit, mă simt bucuros, îmi face plăcere. Trecând peste duritatea actului în sine ca psiholog trebuie să observi sursa. Indiferent că minorul care stă în fața ta are 7 sau 16 ani, sursa respectivă trebuie să fie una extrem de bine definită ca să poți lucra cu minorul. Respectiv cât de agresiv este, cât de nontolerant este, cât de vivace este pe parte cognitivă, cât de inteligent este în relația de inteligență emoțională pe care o creează cu psihologul. După 10 ani copilul știe că a mai fost la 1,2,3,4 psihologi, cum să îi ia și ce să le spună ca să fie lăsat în pace. El deja știe că merge la un psiholog și nu mai vrea.
Copiii nu trebuie să știe că merg la psiholog
Eu le spun părinților să nu le spună copiilor că merg la psiholog. Le spun că s-au întâlnit cu Radu, prietenul meu, cu care am fost prieteni la un moment dat. Ne-am întâlnit în cartier. Radu și-a luat un câine grozav, alb, grăsuț. Vino să îl vezi. Merg la el duminică, poate face și o plăcintă. Iar copilul va spune ca da, mergem. Când vezi copilul agresor trebuie să îi asculți pașii, care sunt foarte importanți. Eu am un hol foarte lung, pe care copiii intră, iar eu îi aud de când coboară treptele. Dacă aud un pas cadențat atunci știi că ai un tip relativ echilibrat, care se ceartă numai când își dorește. Dacă pasul este pe fugă atunci ori vine, spune și pleacă. Mai avem varianta când coboară și merg încet către mine este clar că nu vrea. Și atunci am o tehnică minunată. Deschid ușa și îi spune câinelui meu – Marco, du-te. Are un hol de 25 de metri pe care să alerge. Puștiul vede câinele, i se văd urechile, blana și fălcile. Zice că i se pare interesant. Îi propun să ne jucăm cu el și vine. Indiferent de tipul copilului în spate stă o poveste pe care părinții o îngroapă. Respectiv când vorbește, ce vorbește, cum vorbește, când țipă, cum țipă, de ce țipă, cum doarme, cu cine doarme, când doarme. Sunt șase povești, adică șase greșeli pe care părinții le fac.
Cea mai mare care a ajuns la mine o singură dată în 16 ani, am avut o fată de 18 ani care a venit cu mama, părea clonă. Mama mă sunase să îmi zică că nu o poate dezlipi de ea, că nu se înțelege cu nimeni, este nervoasă, îi bate pe toți, în mine aruncă cu căni. Mămica era tipul 1.50, ochii mari, zâmbet, niciun pic de decolteu, fustă până deasupra genunchiului, pantofi fără toc. Fata era umbra ei. Dacă mergea la baie, fata stătea la ușă. De mâncat, mânca cu ea. Și când dormiți? Ce se întâmplă? Dormea cu ea de la un an. Nu fusese în tabere, nici în excursii, nu mergea la petreceri. O întreb ce i-a făcut? Răspunde că nimic, dar o bătea soțul. Ce se întâmpla? Tipul venea nervos, își bătea familia, fetița ajungea la școală, îi bătea pe toți, au mutat-o de vreo 12 ori și a ajuns să facă un an de zile o școală. Copilul era super traumatizat. Îi zic că mergem pe ideea de super anxietate, ca la Super Mario, zice fata. Pe inteligență emoțională era la 8 ani.
Regresia cauzată de traumă
Ce se întâmplă cu copilul? Copilul intră într-o regresie. Emoțiile cad, copilul nu-și dorește să evolueze, nu mai vrea să vorbească, face tot ce face adultul și când încerci să îl împingi către viață îți spune nu și are foarte multe argumente. Argumentele unui copil care a mâncat bătaie mulți ani și care a bătut la rândul lui foarte mulți oameni ca să se simtă bine sunt incredibile. Dacă nu fac asta mă ustură stomacul, se numește somatizare. Când anxietatea intră în corpul unui minor există tipuri de dureri pe care subiectul spune că le are, nu sunt reale. Fie că e vorba de cap, ochi, limbă, în capul pieptului, palpitații, dureri de picioare, usturimi de stomac sau paralizii, se resimt în diverse organe decât dacă fac un lucru rău. Atunci când lovește pe altcineva sau pe ei înșiși. Bullying-ul nu este doar violență față de ceilalți, ci și față de tine.
Psihologul se întreabă: ce urăști și pe cine urăști? De ce te urăști pe tine? Lucrurile sunt extrem de concrete. Fiecare familie are secretele ei. Când secretele sunt mai mari decât copiii, respectiv când sunt auzite, văzute, simțite și neînțelese de copii, aceștia reacționează prost și foarte prost fără să-ți spună ție motivul. În schimb, ai o cantitate mare de rezultate negative, pe care le vezi, pe plan școlar, pe planul comunicării în interiorul familiei, pe duritatea familiei cu ceilalți din jur, pe care trebuie să le contorizezi și să te întrebi de ce. Dacă ai puterea de a te întreba de ce. Fiindcă părinții, în clipa în care au secrete, știu foarte clar că acestea nu pot deveni publice.
Secretele ies la iveală prin copii
Să vă ofer un secret super negativ. A venit băiețelul de la școală, a intrat în casă, a auzit niște sunete, nu a înțeles despre ce e vorba, după care a încercat să le reproducă în prezența tuturor celorlalți membri ai familiei la masă. Atmosfera s-a tensionat, copilul nu a înțeles nici astăzi ce a auzit. Care sunt rezultatele? Și-a bătut colegul de bancă, și-a atacat învățătoarea, și-a tăiat hainele, niciun pantof nu rezistă în jurul lui mai mult de 2 zile, tot ce înseamnă obiect electric îl desface. Totul a pornit de la un sunet, de fapt de la o neînțelegere. Bullying-ul se bazează pe neînțelegere. Respectiv când un subiect minor, cu vârsta între 7-12 ani nu are cunoștințele/informațiile necesare ca să înțeleagă ceva, acel ceva se transformă în gând obsesiv, îl însoțește de-a lungul întregii zile și în inconștient noaptea. Și se regăsește în toate tipurile de rezultate negative pe care le fabrică ca să atragă atenția și de fapt să îl întrebe pe adult ce nu a înțeles. Pare simplu, dar când ajungeți să faceți parte din acest film vibe-ul este cu adevărat negativ.
Urmărește tot discursul aici: