Nu sunt trainer de parenting, dar cred cu tărie în filozofia parentigului democratic. Adică acel gen de parenting care dinafară pare foarte enervant (vă pot spune, din interior, că uneori chiar este extrem de enervant). Parentigul care nu crede în pedepse, dar nici în recompense, considerând că pe termen lung ele au același efect nociv asupra copilului. Parentingul care spune că cel din fața ta, copilul tău, este în primul rând un partener al tău, chiar dacă mai mic, mai nedezvoltat fizic și/sau cognitiv, mai dependent de tine. Și exact așa cum tratezi un partener adult, așa ar trebui să-l tratezi și pe partenerul copil. Parentingul care implică multă muncă și care, trebuie spus, nu-ți oferă nicio garanție. Nu există formule magice, dar există mulți copii crescuți așa și, pe care, dacă ești atent, îi cam poți deosebi într-un grup de copii.
Trebuie să menționez din capul locului că Iulia, iubita mea, este trainer de parenting democratic. Și că noi așa l-am crescut și îl creștem pe Mark și mă bucur că o facem și mă bucur că de la ea am învățat atâtea lucruri mișto despre cum să crești un copil și, nu în ultimul rând, despre cum să te dezvolți tu, ca adult.
Dar acest articol nu este o pledoarie despre tipurile de parenting. Nu, este un exemplu din viața reală despre ce a funcționat la noi. Poate îl veți găsi folositor sau poate că nu. Dar cred că e important, ca părinți, să ascultăm sau să citim ce fac alții și apoi să hotărâm ce ni se potrivește nouă.
Bun, întotdeauna mi-am dorit ca băiatul meu să facă sport. Pentru că eu am jucat baschet toată adolescența și pentru că mi se pare că am învățat atât de multe în acei ani, lecții care îmi folosesc și astăzi. Și pentru că mi se pare obligatoriu ca orice copil să facă mișcare cât mai des posibil și, dacă se poate, mișcare într-un cadru organizat.
Și, recunosc, că deși știam că nu era ok, nu o dată am simțit gelozie când îi auzeam pe alți părinți, cu copii mai mici ca Mark, care povesteau cum copiii lor se duc la diferite antrenamente și cât le place. Doar că, deși simțeam gelozia, știam că ea are legătură cu așteptările mele și nu cu ce vrea Mark.
Căci lui i-am povestit încă de la început că dacă și când va merge la vreun club, la vreun sport, acolo va trebui să asculte de ce spune antrenorul și nu să facă ce vrea el. Va trebui să se joace, poate, și cu alții. Va trebui să repete chestii de multe ori. Și tot așa.
Și vreo doi ani, Mark a zis că nu-l interesează. Acum când ai un copil de 4 ani care nu vrea la sport, e ok. Dar când un copil de 6 ani jumătate zice că nu vrea la niciun sport, mmm, nu mai e la fel de confortabil (sau, cel puțin, n-a fost pentru mine).
Dar am decis să "stick to the plan": îl lăsăm pe copil să facă ce vrea el. Atâta timp cât se joacă în parc, faptul că nu vrea să facă vreun sport nu e așa o mare problemă.
În schimb, am început să-l iau la meciuri de baschet. Din nou. Căci, la fel, îl dusesem pe la 4 ani, când rezistase fix 10 minute și apoi n-a mai vrut. Dar, acum, la 6 ani, l-am dus și i-a plăcut la nebunie. Și am continuat să-l duc. Și am început să ies cu el în parc, să jucăm noi doi. Și ne-am uitat la Campionatul European de baschet și i-am povestit câtă muncă bagă acei jucători. Și ne-am mai jucat noi doi. Și i-am făcut cunoștință cu jucători buni de la noi din campionat. Și l-am întrebat dacă vrea și el la club. Și mi-a zis că nu. Și mi s-a strâns inima.
Pânâ la începutul acestei săptămâni, când i-am spus, după o discuție despre baschet:
- Să știi, că oricând vrei, poți să mergi să vezi cum e la un antrenament...
- Vreau! Când mergem?
A fost ieri prima oară. Zice că-i place, vom vedea. Habar nu am ce va fi, dacă va fi. Dar mă bucur tare că am făcut cum zice la carte și nu cum aș fi simțit uneori să fac, respectiv să-l duc cu forța, sperând c-o să-i placă. Mie îmi place la nebunie polo-ul, dar pentru că a TREBUIT să-l fac, după două antrenamente, n-am mai vrut să aud de el.
Acum, înlocuiți baschetul cu orice altceva vreți voi, sport sau nu. Nu cred că pasiunile pot fi impuse. Cred că putem și trebuie să-i expunem pe copiii noștri la cât mai multe oportunități și, când vor ei, să-i ajutăm să exploreze mai mult diferite lucruri. Dar să le respectăm și refuzurile. Chiar dacă acestea ne dor. Ne dor pentru că le vedem ca niște eșecuri ale noastre. Și n-ar trebui ca eșecurile noastre să le punem în cârca lor.
Căci și despre asta este parentingul democratic: despre a înțelege și a conștientiza că el, copilul, este o altă persoană. ȘI că tu, adult, ar trebui să-ți ții visele și/sau nerealizările pentru tine și să încerci să ți le împlinești/rezolvi TU, prin TINE. Nu prin el.
Mi-ar plăcea ca peste ani să merg la meciurile lui de baschet. Dar, mai important, îmi doresc să-și dorească el asta. Altfel, cred că ar fi un eșec. Oricâte meciuri ar câștiga.
Puteți citi mai multe lucruri scrise de Alex pe blogul lui:
www.facebook.com/CelMaiBunTata
Urmareste-ne pe Google News
