Stiu, veti spune ca incerc sa imi gasesc scuze, si ca faptul ca fetita mea are, deja, la 4 ani si jumatate, mai multe lucruri decat am avut eu toata viata mea, se justifica prin faptul ca eu nu am avut de niciunele crescand. Si, totusi, am crescut frumos, cu o educatie minunata, pentru ca am avut parte de iubire, si de parinti care m-au modelat cu atentie si responsabilitate. Si cam de atat are nevoie un copil ca sa creasca intr-un adult frumos.
Sunt intru-totul de acord si recunosc, ca la multe dintre obiectele pe care i le cumpar fetitei mele ma bucur mai tare eu sau sotul meu. Pentru ca suntem cu adevarat fascinati de ceea ce aduce in universul copilariei prezentul, si abia astept sa vad ce aduce si viitorul, si cum isi va creste fiica mea copiii. Este fascinant mai ales cand faci o comparatie a lucrurilor pe care noi le luam de-a gata, acum, si care, pe vremea cand noi eram copii, acum 20-30 de ani, nici nu rasarisera ca idee in filmele SF, daramite sa le avem palpabile in fata noastra.
Te invit sa citesti un articol interesant despre ceea ce insemna sa cresti un bebelus acum 30 de ani, si ceea ce se intampla acum. Vei fi uimita: Bi-interviu: Cum se crestea un copil in '89 Vs. Cum se creste un copil in 2013 .
Copilaria mea Vs. Copilaria fiicei mele
Insa, bebelusul meu a crescut, si acum, pot sa compar ceea ce are ea acum, cu propriile mele amintiri. Si imi amintesc cum derulam cu pixul la casete si ascultam povesti si cantecele de-ale Magicianului, de-ale lui Luchian Mihalea. Imi amintesc senzatia de liniste cand auzeam povestile Electrecord sau cand am descoperit la tara, la bunici, patefonul si un disc cu Margareta Paslaru. Si am auzit prima oara "Un baiat", cantecul ale carui versuri si acorduri le stiu si acum si care ma trimite pur si simplu in trecut, in casa bunicilor mei. Acum Anya asculta si Margareta Paslaru, dar si Gasca Zurli sau vocea minunata a Stelei Popescu in povestile audio Disney. Pe iPod, la casti sau derulate pe un dvd player, desigur.
Nu am sa mai discut despre tehnologie, si despre, greu de comparat, diferenta dintre telefonul nostru cu disc (si acum imi mai amintesc numerele de telefon ale prietenelor mele) si smartphone-urile de azi. Am sa discut despre faptul ca sunt deja istorie laptopurile si ca fiicei mele i se pare absolut plictisitor sa folosesti mouse-ul si nu intelege de ce nu dau cu degetul pe ecran si pe laptop. Am sa discut despre verisoarele mele, care, desi sunt cu 5 ani mai mici ca mine, se uita la mine ca la o relicva cand le spun ca prefer sa imi citesc cartile pe clasica hartie si nu pe e-book reader, pentru ca imi place sa folosesc semnul ala de carte pe care l-am cusut chiar eu pe etamina la scoala in clasa a4a, la lucru manual.
Am sa discut despre bucuria de a merge la tara, unde mergeam cu vaca,
mergeam la imbaiat pe lac, hraneam ratele si gainile si stiam sa fac
diferenta dintre un bou si un cal, dintre stir si caprita (iarba cu care
hraneam orataniile). Acum ducem copiii la ferme zoologice speciale, nu
de alta, dar trebuie sa vada si in realitate animalele. Ca sa nu
ajungem, ca o prietena de-a mea, care a primit socata mirarea fiicei ei
cand a vazut pe geamul masinii o vaca si a strigat cu entuziasm: "uite,
mami, un elefant!".
Am sa imi amintesc cu drag de oracole, acele Facebook-uri ale copilariei noastre, de unde aflam ce filme, ce carti, ce culori plac prietenilor nostri. Pe care le inmanam chiar noi prietenilor, ii priveam in ochi si vorbeam despre raspunsurile noastre. Acum prietenia se masoara in numarul de like-uri de pe Facebook. Iar jucariile ... care jucarii? Imi amintesc ca am avut trei jucarii de plus pe care le-am primit de la prietenii mei, dupa 14 ani. Imi amintesc ca desenam mult si ca faceam papusi si mingii din ate si resturi de la presurile bunici. Imi amintesc si primul robot din pachetele de tigari Asos ale lui tata. Ce mandre eram de el!
Acum Anya daca vrea sa se uite la un film, la un videoclip, la un desen isi deschide tableta si stie sa acceseze YouTube-ul sau sa bage un dvd in player. Pe vremuri, sa mergi la un film, cel putin in orasul meu natal, era la fel de rar ca un meteorit. Si era o adevarata bucurie si lauda sa ai in casa diapozitiv cu diafilme. Atunci sa faci o poza era o amintire singulara si rara. Acum strangem mii de poze in mici carduri de memorie, iar a face o poza este un gest la fel de natural pentru copiii nostri ca si a bea apa.
Nu blamez deloc copilaria prezentului, copilaria micutilor nostri. Este normal sa fie asa, diferita de a noastra, suntem in viitor, ei trebuie sa fie inconjurati de tot ceea ce este specific generatiei lor. Sper doar sa ii ofer fiicei mele o copilarie fericita, fara sa incerc sa reproduc toate cele care imi amintesc mie de copilarie. Sunt sigura ca pentru ea senzatia provocata de timpul petrecut cu parintii la film, la teatru, la un spectacol Zurli va fi la fel de intensa ca senzatia pe care o am eu acum cand mergeam cu parintii mei la cules via. Ca gustul lasagnei, al pizzei facute de mami acasa va fi la fel de memorabil ca cel al orezului cu lapte facut de mama mea cand eram pustoaica. Copiii nostri isi creeaza amintirile lor, cele care sa ii faca nostalgici si cu sufletul incarcat de emotie cand vor privi in urma la copilaria lor, ca noi. Si, va fi cu atat mai minunat, cu cat vor vedea diferente mari intre copilaria lor si cea a prezentului ce va urma. Asa de minunat cum este acum, cand, noi, parintii, privim la o fotografie veche si ne invaluim in aromele cireselor de la tara sau a placintei de dovleac preparata in soba, de senzatia inconfundabila a fundului batucit de la toboganele si tricicletele de fier sau a mainilor zgariate de gherutele pisicutelor din curtea bunicilor.
Copilaria creeaza cele mai frumoase amintiri si rolul nostru, al parintilor, este sa oferim copiilor nostri propriile lor amintiri, poleite de iubire, de arome, de imagini, atingeri, vorbe, gesturi, zambete, imbratisari, oameni frumosi si de dorinte implinite.
Cu drag,
Gabriela Paladi
Redactor-Sef Qbebe
Urmareste-ne pe Google News
