Am crescut în umbra surorii mele care a murit bebeluș și asta mi-a afectat toată copilăria

„M-am născut la scurt timp după ce Pearl, prima fiică a părinților mei, a decedat. Avea 3 luni când a murit, sub circumstanțe inexplicabile. Medicii au spus că a fost vorba despre sindromul morții subite la sugari. 

Pearl a devenit o fantomă care m-a bântuit toată copilăria. Nu la propriu, însă amintirea morții ei nu i-a părăsit niciodată pe părinții mei; cu precădere pe mama. Din cauza asta, mama m-a văzut mereu ca pe un copil vulnerabil, care ar putea oricând să pățească ceva.

Era mereu vigilentă și mă atenționa la fiecare pas, atunci când mergeam undeva de una singură. Oricum, rareori reușeam să fac asta pentru că în cele mai multe cazuri, mă ținea închisă în casă, în timp ce restul vecinilor și prietenilor mei se jucau afară.

Atunci când îmi permitea să ies afară, mă silea să mă îmbrac extrem de gros, chiar și atunci când era vară, pentru a nu face pneumonie. Pneumonie, vara, pe caniculă. În mintea ei, avea sens…presupun.

Mama mea nu a știut cum să treacă peste suferința pierderii unui copil și a permis ca acest eveniment să o transforme într-o persoană temătoare și anxioasă peste măsură. Rezultatul a fost că m-am simțit mereu îngrădită și am grămadă de momente de distracție și de joacă, doar pentru că părintele meu și-a pierdut, subit, primul copil.

Am simțit că nu mă vede cu adevărat niciodată, ci tot ce vedea, erau temerile sale. Când am aflat că urmează să devin mamă, am decis că orice s-ar întâmpla, îmi voi crește fiica total diferit.

Nu i-am îngrădit niciodată libertatea. Am lăsat-o să exploreze, să cunoască, să înțeleagă singură; și am ghidat-o în tot acest proces. Am procedat așa pentru că am vrut să cresc un copil încrezător în sine, curajos, autentic, care nu percepe lumea într-un mod ostil.

Da, este important să ne ferim copiii de pericole și să-i protejăm, însă la fel de important este să avem încrederea în ei”.