„Tatăl meu biologic era bipolar și mama mea suferea de schizofrenie”. O femeie rememorează cele mai dificile momente din copilăria ei

Atentie, urmează informații cu un puternic impact emoțional!

Ambii mei părinți biologici au avut probleme de sănătate mintală

Motto-ul meu este „Cu cât cazi mai puternic, cu atât te ridici mai sus”, și chiar cred asta. Povestea mea de viață a fost foarte diferită de a multora. Copilăria mea a fost presărată cu traume. Tatăl meu biologic era bipolar, iar mama mea biologică, schizofrenică. Am stat cu ei până la vârsta de șase săptămâni, apoi cu diverse familii adoptive, până la vârsta de 18 luni.

Mi s-au spus atât de multe povești diferite despre copilăria mea, dar știu că atunci când am fost îngrijită de mama mea naturală și „predată” mamei mele adoptive nu eram spălată și aveam scutecele murdare. Odată, când eram cu mama mea biologică, aceasta a plecat în vizită la mama ei și a uitat de mine, lăsându-mă singură în apartament. Nu aveam nici măcar un an.

Am fost dată în plasament familiei Tooth, care dorea să mă adopte, iar acesta a fost începutul unei bătălii de patru ani între părinții mei și instanțe. În cele din urmă, m-au adoptat și am crescut cu ei într-o familie iubitoare.

Când eram mică, eram retrasă, zâmbeam rar în fotografii, arătam degetul mijlociu sau scoteam limba. Mă jucam doar cu băieții și nu prea vorbeam. Nu am fost apropiată de tatăl meu biologic. Era confuză și mă simțeam ciudat în preajma lui, dar eram înconjurată de atâta dragoste și grijă din partea familiei sale. El suferea de anxietate și ajungea deseori să fie internat în spital. Nu l-am mai văzut ani de zile. Ulterior am descoperit că aveam niște frați vitregi și am simțit că lumea mea era împărțită în două - am încercat să țin ambele lumi separate.

Am avut un episod hipomaniacal care a durat un an

În urmă cu patru ani, tatăl meu adoptiv a decedat și acest lucru m-a determinat să am un episod hipomaniacal care a durat aproape 12 luni. Dormeam rar și aveam doar câteva ore de somn întrerupt pe noapte. Nu mâncam pentru că nu simțeam nevoia. Nivelul ridicat de adrenalină și cortizol mă țineau în priză.

Mă îndreptam spre o prăpastie. Luam somnifere, iar medicul m-a întrebat despre traumele și trecutul meu. În scurt timp, m-a diagnosticat cu tulburare bipolară. Eram pe partea maniacă și mi s-au prescris medicamente antipsihotice. Mi s-a spus că nu există leac și că voi lua medicamente pentru tot restul vieții mele.

Am fost foarte absentă din punct de vedere emoțional din viața fetelor mele în timp ce treceam prin etapele de suferință, furie și disociere. Ben, soțul meu, a făcut mai mult pe părintele. Toate medicamentele pe care le luam mă făceau să mă simt amorțită.

Diagnosticul dat de acel medic avea sens, dar în adâncul, în adâncul sufletului meu, nu credeam că am tulburare bipolară. Am început să mă documentez și m-am gândit că aveam sindrom post-traumatic provocat de ceva ce mi se întâmplase în trecut. M-am dus la câțiva terapeuți, inclusiv la un prieten care este psihoterapeut. Ea a pus-o pe seama traumei, pentru că trecusem prin atât de multe. Nu am apucat să jelesc adopția mea și moartea tatălui meu adoptiv, așa că asta a permis vulcanului să erupă.

Mă simt totuși recunoscătoare și cred că lucrurile se întâmplă cu un motiv. Acum, la 40 și ceva de ani simt că s-a deschis o poartă a emoțiilor. M-am gândit că trebuie să fac această muncă interioară și să transform experiența mea în ceva care să-i ajute pe alții. Cu yoga, am dezvoltat o conexiune spirituală cu tot ceea ce mă înconjoară. Am început proiectul meu de yoga, care a câștigat un premiu pentru povești și mișcări aborigene, iar anul viitor voi lansa un program. De asemenea, am început un podcast despre adopție și am simțit că este un lucru curajos să-mi împărtășesc povestea. M-am simțit pregătită și m-a ajutat să mă vindec.

Așa că să nu vă fie teamă să vorbiți despre traumele voastre!