Când aveam 16 ani am fost forțată să îmi dau copilul spre adopție. A fost agonia vieții mele

A rămas însărcinată la vârsta de 16 ani

Jill Killington (din Marea Britanie) și-a deschis sufletul și a povestit, pentru „Metro”, prin ce încercare dificilă a trecut pe vremea când era adolescentă, în anul 1967. Atunci a aflat că era însărcinată:

„Era în anul 1967 și aveam de șase luni o relație stabilă cu prietenul meu în vârstă de 17 ani. Când i-am spus că eram însărcinată, a fost încântat. Curând am vorbit despre căsătorie, iar el a spus că se bucura că urma să fie tată.

Părinții mei au aflat ce s-a întâmplat când eram însărcinată în trei luni și au intervenit. Atât ei, cât și părinții iubitului meu, au hotărât că trebuia să dăm copilul spre adopție. După aceea, părinții mei au luat legătura cu medicul familiei noastre și m-au pus în legătură cu un asistent social de la Biserica Anglicană. Părerea mea nu conta. Ceea ce a urmat a fost o adopție plină de agonie, iar bebelușul mi-a fost luat. 

M-am numărat și eu printre cele aprox. 185.000 de mame care au fost nevoite să renunțe la copiii lor în perioada anilor '50, '60 și '70. Acesta este motivul pentru care susțin recomandările unui raport recent al „Comitetului pentru Drepturile Omului” din cadrul Guvernului.

Una dintre cele mai provocări legate de faptul că în anul 1967 eram singură, foarte tânără și însărcinată a fost rușinea resimțită. Cele mai multe persoane spuneau că am comis cel mai mare păcat și că eram o femeie imorală. 

Asistentul meu social, medicul familiei mele și părinții mei insistau că ar fi fost o cruzime din partea mea să-mi păstrez copilul lângă mine, acesta având stigmatul de a fi nelegitim. M-am simțit devalorizată, neascultată, lipsită de orice suport emoțional, de sfaturi și de susținere financiară, despre care acum știu că ar fi fost posibilă. 

Părinții mei mi-au dat voie să rămân acasă pe tot parcursul sarcinii, dar mi-au zis că trebuia să-mi fie clar că, dacă aș fi dorit să-mi păstrez copilul, trebuia să plec din casă și să mă descurc singură. În toată perioada sarcinii am fost foarte singură, foarte speriată și foarte tristă.”

După ce a născut, a fost nevoită să-și dea copilul spre adopție

A putut fi alături de fiul ei timp de câteva zile după naștere, dar ulterior l-a dus la biroul de adopții. Nu s-a putut împăca deloc cu ideea că a fost nevoită să renunțe la copil, după cum a dezvăluit în confesiunea pentru sursa citată:

„Chiar și nașterea a fost o experiență care mi-a dovedit faptul că eram singură. Asistentele medicale nu aveau deloc compasiune pentru mine și am fost nevoită să mă descurc așa cum am putut. Încă de dinainte ca fiul meu să vină pe lume, am simțit că am cu el o legătură puternică- era ca și cum eram noi doi împotriva lumii. Acest sentiment a devenit mai puternic după naștere, când l-am îngrijit zi și noapte timp de 10 zile, în spital. Programul de vizită pentru tați era la sfârșitul zilei, iar în acel interval îmi luam copilul din pătuț și îl hrăneam singură. 

I-am oferit băiatului meu dragoste și atenție. Îmi doream să-i pot dărui toată dragostea mea în acele zile 10 zile pe care le aveam la dispoziție. Speram că iubitul meu se va întoarce, că vom rămâne împreună alături de copilul nostru, dar nu s-a întâmplat așa și atunci mi-am dat seama că urma să-mi pierd fiul pentru întotdeauna.  Am plecat din spital și mi-am dus copilul la centrul de adopție chiar în Ajunul Crăciunului. Au fost clipe foarte dificile pentru mine. 

Nu mă puteam împăca deloc cu ideea că îl pierdusem- până la urmă, mama mea a intrat în legătură cu acel centru de adopție și i-a rugat pe cei de acolo să-mi dea voie să-mi văd puțin fiul. Din fericire, au fost de acord și am avut posibilitatea să-l duc la plimbări cu căruciorul, ceea ce m-a liniștit mult. Am putut să fac asta până în ziua în care am plecat la Londra ca să-l duc la biroul de adopții. Odată ce am ajuns acolo, a venit o doamnă care m-a întrebat dacă putea să-mi ia copilul în brațe și imediat mi-a zis să-l sărut de rămas-bun. Atunci a fost ultima dată când l-am văzut pentru o perioadă lungă de timp. Am fost pur și simplu distrusă. 

În acea perioadă, legea spunea că mamele și copiii dați spre adopție nu mai puteau avea nicio legătură după finalizarea adopției și a fost nevoie să semnez un document în acest sens. Persoanele care ar fi trebuit să mă susțină îmi spuneau mereu: „Dacă îți iubești copilul, trebuie să renunți la el” sau „Vei uita toate acestea și îți vei vedea mai departe de viața ta.” Nimeni nu știa însă că era ceva imposibil. În următorii ani, m-am gândit tot timpul la fiul pe care l-am pierdut- mă întrebam unde era și ce făcea. Încercam să ajung la el prin puterea gândurilor- în fiecare an, în special de ziua lui.”

A reușit să-și revadă copilul dat spre adopție

În urma unor schimbări legate de adopții, mama a avut posibilitatea să intre în legătură cu fiul dat spre adopție după 1990. A aflat că acesta locuia în Noua Zeelandă și l-a putut vedea după mai bine de 20 de ani de la adopție. Iată ce a relatat pentru sursa citată anterior:

„Odată cu schimbările în legislația adopțiilor din 1975, a fost posibil ca persoanele adoptate ce aveau peste 18 ani să poată avea acces la dosarele în care fuseseră înregistrate după naștere- a fost pus la punct și un registru. Am profitat de cea de-a 18-a aniversare a fiului meu și i-am oferit ceea ce am putut- mi-am adăugat și eu numele în acel registru în anul 1985. Atunci am avut parcă un moment de iluminare- în sfârșit, exista o posibilitate ca el să mă găsească. După nouă ani, în 1994, am primit pe neașteptate o scrisoare în care se cereau detalii despre mine. Era o scrisoare din partea fiului meu dat spre adopție, Ian. 

Nu numai că am fost extrem de fericită, ci și foarte emoționată. Înainte de perioada în care am comunicat prin email-uri, am stat de vorbă prin intermediul scrisorilor. Atunci am aflat că el se afla în Auckland după ce familia adoptivă plecase acolo pe când el avea 6 ani. Am continuat să ținem legătura prin numeroase scrisori în următoarele luni, până când am reușit să merg în Noua Zeelandă și să-l întâlnesc pentru prima dată după mai bine de 26 de ani.

Unul dintre primele lucruri pe care fiul meu mi le-a spus a fost: „Acum știu de la cine am moștenit ochii albaștri.” Am avut parte de momente minunate, în care am stat de vorbă și ne-am împărtășit emoțiile. M-a dus în câteva dintre locurile sale preferate din Noua Zeelandă- plaje frumoase, păduri și alte locuri care i-au marcat copilăria.”

Are o relație strânsă cu fiul regăsit

După vizita din Noua Zeelandă, mama și fiul au continuat să comunice și să se întâlnească în fiecare an. Așa cum a dezvăluit pentru aceeași sursă, în prezent simt că fac parte din aceeași familie:

„Când m-am întors în Marea Britanie după două săptămâni petrecute alături de fiul meu, a fost ca și cum l-aș fi pierdut iar. Faptul că l-am revăzut m-a făcut să mă confrunt cu cele mai diverse stări- durere, furie, depresie, melancolie. 

De atunci, relația mea cu fiul meu a evoluat într-un mod în care niciunul dintre noi nu ar fi îndrăznit să viseze. Am pierdut șirul zilelor în care ne-am întâlnit- fie că a fost vorba despre perioadele în care am fost în Noua Zeelandă singură sau cu restul familiei mele, fie că a fost vorba despre cele în care am călătorit acolo doar cu soțul meu. De asemenea, fiul meu a fost și el de multe ori în Marea Britanie. 

Acum, pot spune că suntem o familie- eu, soțul meu, ceilalți doi copii ai mei și nepoții mei, fiul meu Ian, soția lui și cele două fiice ale lor... Din fericire, Ian nu are resentimente în privința adopției.”