Amintirile acestea sunt cele care dovedesc nemurirea. Bunicii noștri sunt nemuritori prin noi. Și așa un dor m-a apucat de acele momente, de ei, de ceea ce au reprezentat ei pentru copilăria mea încât trebuia să aștern câteva rânduri și să vă provoc și pe voi să vă amintiți de ei, să le mulțumiți pentru că au existat sau pentru că există și să creați la rândul vostru pentru copiii voștri amintiri nemuritoare cu bunicii lor. Iată ce amintiri nu vor dispărea niciodată din sufletul meu de copil.
1. Căldura fierbinte a sobei
Nimic nu era mai minunat decât când ne îngrămădeam toți verișorii să ne lipim de soba din dormitorul bunicilor din partea mamei ca să ne încălzim mâinile și picioarele. Și ne uitam fascinați la bunica sau la bunicul cum deschideau clăpița sobei și îngămădeau acolo lemne și focul scânteia ca un simbol al căldurii sufletești. Televizorul era pornit pe TVR1 mereu, unde se auzeau colinde sau Telejurnalul, iar noi ne gândeam deja la următoarea ieșire la zăpadă, pe când așteptam să ni se usuce hainele, după ce bunica se lupta cu noi să ne convingă să intrăm în casă. Mâncam plăcinta cu dovleac coaptă în sobă pe nerăsuflate în vârful patului cu saltea de paie și amețeam de la mirosul ei aromat. Și ieșeam iar la joacă în zăpadă. Și părea totul ca într-o poveste.
2. Mieluții pufoși
Pe bunicul mi-l amintesc în perioada de iarnă cu mieluți în brațe. Avea multe oi și de multe ori oile aduceau pe lume puișorii lor chiar de Crăciun. Și tataie se ducea la oițe și ne aducea câte un miel sau doi în casă și mi se părea cel mai fascinant lucru din lume. Acele ființe drăgălașe erau cea mai frumoasă parte din vacanța noastră de iarnă la bunici. Iar când eram mică, deși nu îmi amintesc decât vag, bunica îmi spunea că încercam să îl pălmuiesc pe tataie și el râdea cu lacrimi că mă enervam că nu mă lasă. De râsul lui îmi amintesc, îmi amintesc de faptul că dormea mereu la prânz, lucru care cred că este impregnat în gena noastră, pentru că nici eu, nici mama, nici soră-mea nu refuzăm niciodată un somnic rapid după-amiaza. Mi-e dor de bunicul în fiecare zi. Era cel mai cinstit om din lume, era din cale afară de muncitor și nu îmi amintesc vreodată să se fi supărat pe bunica sau pe noi. Bunica mai trăiește și acum, este atât de mică acum, dar atât de mare în sufletul meu. Amândoi sunt parte din mine veșnic, pentru că au fost și sunt parte din ceea ce sunt și voi fi.
Sursă foto: arhiva personală
3. Bucătăria mică a bunicii, în care mereu găseam ceva dulce
Bunica din partea tatălui meu a avut 24 de nepoți. Da, ați citit bine, 24. Și pe toți i-a tratat cu aceeași bunătate. Fiecare dintre noi a simțit iubirea ei. A fost o eroină, o femeie de servici la școală, care a crescut singură 6 copii după ce bunicul a murit într-un accident bizar. I-a crescut ca o eroină, s-a luptat pentru ei și i-a făcut adulți în toată regula. Și apoi și-a crescut nepoții într-un apartament micuț cu două camere, oferit după ce i s-a demolat casa de către regimul comunist ca să se construiască blocuri. Bucătăria ei micuță, apartamentul ei, reprezintă una dintre cele mai vii amintiri ale mele. Îmi amintesc chiar și acum fiecare detaliu, de la vitrina în care ținea tot felul de bibelouri și care era fascinantă, apoi oglinda cu sertar, unde cotrobăiam mereu curioasă pentru că știam că voi găsi ceva interesant. Televizorul mare și vechi, alb-negru. Ușa de la intrare care mereu nu se închidea cum trebuie, baia care nu avea decât WC, nu și duș. Și bucătăria, fascinanta bucătărie, unde mereu avea pregătit ceva dulce pentru noi și deschidea frigiderul mândră să ne arate ce ne-a luat. Bucătăria unde mamaie ne făcea cea mai bună mâncare. Unde mirosul de cozonaci de Crăciun de atunci este acum mai prețios pentru mine decât cel mai scump parfum din lume. Mi-e dor de mamaie, atât de dor că mă doare fizic să scriu aceste rânduri. Și nu mai văd de lacrimi. Te iubesc și te voi iubi mereu, până ne vom reîntâlni pe lumea cealaltă și îți voi spune din nou cât de mult te iubesc.
Bunicii noștri sunt îngerii noștri. Așa cum au fost sau cum sunt, sunt parte din noi, din nemurirea noastră, din ceea ce suntem și vom deveni. Acum, oricând, mereu, ei merită toată aprecierea noastră. Și eu sunt aici să vă spun doar să le spuneți acum, nu mâine, dacă îi mai aveți lângă voi, că îi iubiți și de ce îi iubiți. Pentru că nu trebuie să căutați mult în suflet ca să găsiți motivele. Trebuie doar să căutați drumul către ei. Viața este atât de scurtă încât nu este de ajuns să oferim suficientă dragoste bunicilor noștri. Și, încă ceva, învățați-vă proprii copii să își iubească bunicii, pe părinții voștri, pentru că este cea mai mare bucurie pe care le-o puteți oferi în dar.
Citește și:
Urmareste-ne pe Google News
