Lipsa poftei de mancare la copii: Cauze psihologice

Lipsa poftei de mancare la copii: Panica fiecarei mamici

"Baiatul meu are deja 2 ani si nu mananca mai nimic in afara de lapte: praf sau de vaca. Mananca foarte putin din orice alt fel de mancare, iar aici alege cartofii prajiti (nu prea facem, dar a prins gustul odata si ne cere), mazarea, cascavalul si bananele. Insa cantitati mici, si doar cand vrea el. Este perfect normal, vesel, se joaca, are o greutate optima, desi a mai slabit. Dar lipsa poftei lui de mancare ne ingrijoreaza: pediatrul ne-a sugerat sa il infometam, adica sa strangem masa daca refuza sa manance, fara sa ne mai rugam de el. Tot nu cere, adica spune ca ii este foame, dar tot mananca putin si selectiv. Daca ii spun sa astepte pana la pranz, asteapta, nu urla de foame. Nu cred ca il ajuta varianta asta. De ce nu mananca? Nu facea asa, ma intelegeam cu el; cerea singur lapte si manca ce ii dadeam: banane, piure, legume, cereale... De vreo trei luni face asa." (Tania, mamica lui Edi)

"Pentru o mama, a hrani copilul, puiul, cred ca vine imediat dupa a-l naste, ca gest vital. De aceea este atat de greu de acceptat pentru o mama ca el ar putea sa refuze mancarea pe care ea i-o ofera. Cred ca undeva, in strafunduri, mama se poate simti ca si cum ea insasi ar fi respinsa. Cat puiul era inauntrul ei, ea nu trebuia sa il hraneasca in mod voluntar, intentionat. El se hranea singur din ceea ce corpul si psihicul ei produceau. Dar odata ce el este in afara, ea simte aceasta nevoie puternica; uneori atat de puternica, incat este insotita de temeri, de neliniste, de indoiala, de nevoia de control.

Sunt temeri legate de acest act fundamental al hranirii, pe care mama il traieste cu toata fiinta. Pe masura ce copilul se separa treptat, ea este nevoita sa il impleteasca in toate celelalte oferte pe care le face copilului: hranirea cu limbaj, adica vorbirea; cu joc si emotii, adica impartasirea; cu gesturi si comportamente, adica invatarea; cu evenimente, adica amintirea. Ca sa intelegem cat de mult este o mama atasata de ideea de a-si hrani bine copilul, sa ne amintim ceva. Atunci cand un copil se intoarce dintr-o excursie cu gradinita, una din primele intrebari pe care mama le adreseaza lui sau educatoarei, chiar mai inainte de a intreba cum a fost ca distractie sau ca noutate, este aceasta: A mancat ce i-am dat la el?" (Luiza Stefan, psiholog clinic, psiholog scolar, psihoterapeut in formare si mamica a doi baieti)

Lipsa poftei de mancare la copii: Mami, acum ma intereseaza altceva!

"Micuta mea are un an si jumatate si deja nu ma mai inteleg cu ea, cand vine ora de masa. Ar manca numai ce-i place, iar aici intra mai ales dulciurile. Ii mai plac ei unele fructe, merele si portocalele taiate felii, ca daca sunt intregi, trebuie sa le desfaca, iar atunci masa devine o testare a abilitatilor. Desface cate 2 portocale sau 5-6 mandarine si vine cu ele la mami si la tati, bucuroasa. Ce mai mananca? Branzica amestecata cu smantana, carnita fripta pe gratar ii place, dintre legume ii plac ardeii... dar in rest, nu mai mananca aproape nimic cu pofta, sau din proprie initiativa. Trebuie sa ma rog de ea, sa lugu-lugu, sa ii conditionam desertul. Nu sunt ingrijorata, dar ma preocupa. Si inca ceva: mai degraba se joaca, la masa. Trebuie neaparat sa manance singura; chiar daca nu reuseste sa taie sau sa foloseasca tacamurile, rareori ne lasa pe noi sa o ajutam. Deci masa nu mai are pentru ea functia de hranire, ci de dezvoltare a independentei, cred". (Cristina, mamica Lucretiei)

"Nu vom sti sigur niciodata ce asocieri face in mintea lui un copil care refuza sa guste ori sa manance un anumit aliment. Decat daca el reuseste sa le puna in cuvinte, ceea ce este cu atat mai putin probabil, cu cat copilul este mai mic. Si da, cred ca sunt perioade in dezvoltarea copiilor, cand acestia mai degraba se hranesc cu alti stimuli inconjuratori decat cu piure sau ciorbica! O prietena foarte buna, al carei copil nu manca mai nimic, dar care crestea normal si nu era nici bolnavicios, spunea - ca sa isi ostoiasca oful - ca baiatul ei creste din pupat, nu din mancat." (Luiza Stefan, psiholog si mamica)

Lipsa poftei de mancare la copii: Mami, tati, vreau la masa cu voi!

"Baietelul meu de 2 ani, la fel: nu mai manca. Nu se mai aseaza la masa, nu mai accepta alimente, nu mai cerea nici el singur. Parca nu mai exista mancare pentru el. Iar cand manca, o facea in compania adultilor. Numai in compania adultilor. Asa ca ce m-am gandit sa incerc? Sa ii schimb rutina de masa. El are masuta lui, mica, la nivelul lui. Isi ia singur farfuria, isi pune laptele, imi cere cereale, ii desfac punga si isi toarna. Alege tacamuri si servetele, tot singur: avem un suport de plastic pe care se catara ca sa ajunga la sertarul cu tacamuri si servetele. Tot pe el se urca sa isi puna farfuria in chiuveta si sa o spele cu buretele. Dar de la un punct incolo, cred ca a simtit el ca stapaneste toata randuiala mesei si nu mai prezenta interes pentru el sa manance singur, la masuta lui.

Asa ca l-am mutat la masa cu noi, cu mine si cu tatal lui. M-am gandit ca acum trece intr-o noua etapa, cand nu mai este asa interesant sa isi puna singur masa si sa manance singur, pentru ca deja stie. Si ca acum are nevoie sa fie integrat in randul adultilor care iau masa. Asa ca i-am asezat un rand de tacamuri la cina noastra si un scaun in plus, apoi l-am intrebat daca vrea sa vina sa manance cu noi la masa, sau daca ramane la masuta lui. Si a vrut, mai! A zis "da" imediat si s-a urcat pe scaun. A fost pentru prima oara cand a mancat "ca oamenii" , dupa mai bine de trei saptamani de "asceza"!" (Mariana, mamica lui Alexandru)

Lipsa poftei de mancare la copii: Mami, EU vreau (orice) altceva decat TINE!

"Uneori, pentru un copil dornic sa isi satisfaca parintii, refuzul sau greutatea de a manca (in general sau anumite alimente) poate fi singura cale pe care a gasit-o, pentru a-si exprima nevoia de a alege diferit, de a se diferentia, de a se manifesta ca opozitie la masa. Copiii prea cuminti sunt, uneori, asa-zisi mofturosi la mancare. Mie cand eram mica imi ziceau "scandurica", din aceasta cauza. Copiii nu stiu ca, in acest fel, ei se opun de fapt voii parintilor. Sau nu isi da seama mereu: uneori este inconstienta reactia, alteori este voluntara, fiindca vor sa se afirme.

Ma gandesc si la aceasta nevoie a parintelui de a controla copilul, atunci cand nu poate sa accepte ca acesta are propriile nevoi de hrana sau propriile senzatii. Un alt exemplu ar fi atunci cand il imbraca pe copil, il infofoleste, il imbuiba etc. Ambii copii ai mei mananca diferit de mine, apreciaza alte lucruri si sunt mult mai putin frigurosi decat mine; tot mereu ma mir. Cum de nu le este frig, asa dezbracati? Cum de nu le este si lor pofta de ce imi este mie pofta?

Da, copiii au propriile lor alegeri alimentare, propriile lor gusturi, uneori foarte diferite de ale mamei. Se spune ca ei mananca ceea ce au vazut la parintii lor, insa nu este o regula. Realitatea personala si experienta fiecaruia nu prea tin cont de reguli, dar pot fi influentate de obisnuintele mediului in care creste copilul. Se prea poate insa ca mama sa fie o adepta a verdeturilor si legumelor, iar copilul sa le deteste. Nu am inteles, nici dupa zece ani, de ce copilul meu nu a apreciat niciodata - oricate idei am avut eu sa il conving - minunatul gust al rosiilor vara! Sau de ce nu s-a entuziasmat la vederea coloritului puternic al legumelor? Am mers impreuna cu el in piata si l-am lasat sa aleaga, am pregatit impreuna feluri frumos decorate si totusi... experienta lui a fost si a ramas alta decat voiam eu. Unicitatea copilului se manifesta si aici: in gusturile si preferintele lui alimentare." (Luiza Stefan, psiholog si mamica)

Cine va domina pe cine?

In cartea ”Manual de formare continua pentru profesionistii care lucreaza cu parinti si copii din medii defavorizate si cu risc de abandon" (aparuta sub egida Fundatiei Children Action), gasim un exemplu de relatie conflictuala intre mama si copil, creata in jurul alimentatiei, povestita de renumitul pedopsihiatru Bertrand Cramer. Poate da de gandit unora dintre mamici, asa ca il voi reproduce in continuare:

"O mama merge la terapeut deoarece fiica sa de trei ani, Dorothy, nu manca. Curba greutatii si a inaltimii erau aproape de minimum. Mama descria mesele drept „o adevarata tortura": Dorothy refuza sa manance si folosea acest comportament negativ pentru a-si domina si manipula mama, intr-o maniera intolerabila. Mama era gata „sa o arunce pe fereastra". Cu cat femeia vorbea mai mult, cu atat parea mai clar ca ea insasi contribuia la punerea in scena a acestor „rafuieli alimentare" cotidiene cu fiica sa. Radacinile acestei lupte reciproce au devenit evidente cand mama a vorbit despre certurile alimentare cotidiene, pe care ea insasi le avusese cu bunica ce a crescut-o. Aparent, mama ramasese atasata de bunica sa prin aceste conflicte pe care le recrea in prezent cu Dorothy, asa cum altii fac toate eforturile pentru a evoca amintiri fericite din trecutul lor.

In cazul acestei mame, dorinta unui schimb care sa contina in acelasi timp refuzul si constrangerea fusese atat de puternica, incat se manifestase chiar in ziua nasterii lui Dorothy. Mama povestea cat de perturbata fusese, pentru ca fetita refuzase energic sanul dupa nastere. Acest refuz intalnit adesea la primul nascut - fusese resimtit intr-o maniera negativa, ca fiind sfidator. El declansase vointa mamei de a forta copilul si, din prima zi, a luat nastere un conflict de vointe cu privire la hrana, ceea ce reproducea relatia mamei cu bunica sa.

Aceasta relatie tip „razboi de uzura" este curenta si se manifesta in jurul problemelor de alimentatie, de deprindere a curateniei si de disciplina. Intrebarea fundamentala este „cine va domina pe cine". Pentru a desface un astfel de conflict, este necesar ca parintele sa constientizeze cat de mult schema sa de interactiune reproduce relatia trecuta, pe care nu a fost capabil sa o abandoneze.

Suntem confruntati, permanent, cu faptul ca pretinsa „noua" relatie cu bebelusul este de fapt determinanta de trecutul parintelui. In acelasi timp, este important sa ne amintim ca bebelusii aduc in relatie propriile lor caracteristici. Nu toti copiii vor intoarce capul de la san in prima zi, nu toti se vor angaja intr-un anumit conflict de vointa initiat de catre parinte. Ceea ce modeleaza interactiunea dintre copil si parinte este tocmai aceasta combinatie intre caracterul bebelusului, stilul sau specific de comportare si maniera in care mama le interpreteaza."

Ce poti face ca parinte?

"Sa accepti ca nu se poate ca micutul sa manance dupa cum stii tu ca trebuie. Confom cu manualele de crestere a copiilor ori cu exemplul copilului mancacios al vecinei. Sau potrivit traditiei din Romania: oare nu cumva se valorizeaza puternic mancarea si mama care ofera mai mult decat are copilul nevoie?... Impresia mea aceasta este.

Ce poti face ca parinte? Sa fii atent la felul de a fi al copilului tau. Unii copii au un apetit mai mare ca al altora, la fel cum altii dorm mai mult. Unii parinti spun ca asa erau si ei in copilarie, iar acum uite-i ca s-au facut mari!

Sa continui in a oferi variate feluri de mancare, sa creezi rutine placute legate de masa si sa dai exemplul propriu, prin ceea ce mananci. Sa il lasi pe copil sa manance singur si atat cat pare sa aiba nevoie. Sa ii respecti dreptul de a refuza, dar sa nu compensezi prin dulciuri sau rontaieli, facand din asta un obicei. Sa te relaxezi si sa ai incredere in copilul tau... Intrucat foamea este ceva atat de natural, numai un copil puternic perturbat va uita de acest lucru!"(Luiza Stefan, psiholog si mamica)

Dragi mamici, voi ce experiente aveti cu lipsa poftei de mancare a copiilor?