Nu mai fac copii niciodată. Nu știam cât de multă durere provoacă lipsa lor...

Faptul că nu mai petrece la fel mult timp cu copiii ei i-a provocat „sindromul cuibului gol”

Mama a trei copii și-a deschis sufletul și a recunoscut că, în ciuda provocărilor pe care i le-a adus până acum viața de mamă, nu îi este ușor să nu mai fie toată ziua în preajma copiilor ei. Astfel, aceștia lipsesc mai multe ore de acasă întrucât sunt la școală, iar ea simte că nu își găsește locul. Iată ce a povestit pentru „MOTHERLY”:

„Nu spun asta cu aroganță, dar chiar m-am simțit pregătită să am grijă de copii mici. În perioada în care am fost la liceu și la facultate, i-am avut adesea în preajmă. Prietenii mei aveau frați mai mici, eu eram babysitter pentru ei în weekend-uri, am lucrat într-o grădiniță și m-am informat despre educația copiilor la o vârstă fragedă. Știam să schimb scutece, să culc un copil, să îl învăț noțiuni de bază de matematică și să citească, știam cum să planific activități distractive. Copiii mici nu au fost un secret pentru mine. Când am adus acasă primul nostru copil- apoi pe cel de-al doilea- și pe cel de-al treilea- am fost încrezătoare că, oricât de greu va fi, voi răzbi. Puteam să cresc copii.

Dar acum nu îmi mai doresc copii și nu am fost pregătită pentru suferința cu care aveam să mă confrunt. Sinceră să fiu, aș fi fost tentată să am mai mult de trei copii dacă nu aș fi trecut prin nașteri traumatizante și dacă nu ar fi fost vorba despre cheltuielile pe care le impune creșterea lor. Dar nu voi mai avea parte de scutece, de înțărcat, de legănat pentru a adormi, de alăptat. Nu voi mai avea nimic din toate acestea.

Cel mai mic dintre copiii mei merge la școală la toamnă. Acest fapt m-a determinat să mă gândesc că am ajuns la finalul unei etape din viața mea- maternitatea din primii ani de viață ai copilului. Toți copiii mei vor fi la școală pentru șase ore și jumătate pe zi. Nu m-am mai confruntat cu asemenea trăiri de când am devenit mamă.

Voi rămâne acasă cu device-urile mele. Voi fi lăsată să hotărăsc cum voi gestiona această nouă libertate. Și, într-un fel, voi avea răgazul să respir. Pot să-mi petrec timpul încercând să investec în această carieră de jurnalist freelancer, să mă implic mai mult într-un proiect pe care îl derulez și care le este dedicat supraviețuitorilor sclaviei moderne și poate să mă gândesc mai serios la visul de a scrie un roman. Aș putea chiar să mă duc dimineața să fac o baie în râu.  

Nu m-am așteptat să sufăr în timp ce trec printr-o asemenea perioadă de tranziție. Această suferință să fie de fapt „sindromul cuibului gol”. Sunt nevoită să descoper cine sunt când stau departe de copiii mei. Nu am fost pregătită pentru asta- să nu mai am copii foarte mici.”

O provocare pentru ea este să se obișnuiască și cu independența tot mai mare a copiilor ei

Potrivit sursei citate, mama a venit cu următoarele precizări:

„Nu m-am gândit cum voi gestiona faptul că ei nu mai au tot timpul nevoie de mine. Copiii mei își pot face singuri sandvișuri cu brânză. Se pot încălța singuri, știu să își pună lucrurile curate în dulapuri, să ia apă de la chiuvetă și să deschidă ușa (ceea ce este înspăimântător).

Nu m-am gândit cum voi reacționa când copilul meu de 8 ani nu va mai dori să mă țină de mână. Acesta încearcă să se îndepărteze de mine când încerc să îi prind mâna.

Nu m-am gândit cum voi răspunde la întrebări legate de religie, de știință și moralitate. „Când a început să existe lumea? Ce se întâmplă când mori? De ce nu pot să înjur?” Ai prins ideea- este vorba despre numeroase asemenea întrebări- urmate adesea de replica „de unde știi asta?” Aceasta este o întrebare la care găsesc și mai greu răspunsul, dar mă străduiesc să vin cu o soluție.

Nu mi-am imaginat cât de înspăimântător va fi să renunț la control și să-mi las copiii să se ducă în locuri în care să nu mai fie în preajma mea- tabere, întâlniri în parc, călătorii cu autobuzul- iar eu să nu-i mai pot proteja.  

Nu m-am gândit cum ar trebui să procedez pentru a le da libertate, dar și pentru a menține totuși limite. Poți să accesezi YouTube Kids, dar nu oricând. Poți să mergi pe stradă fără mine, dar nu de acasă la școală. Poți să joci „Minecraft”, dar nu „Fortnight”. 

Nici nu am fost pregătită să-mi organizez ziua în jurul altor activități în afară de pregătitul meselor și mersul la culcare, de gestionarea expunerii la ecrane și joaca cu plastilina. 

Ca mame- și ca părinți în genere, dar în special ca mame- adesea ne pierdem în primii ani ai maternității. Ne lăsăm deoparte aspirațiile, hobby-urile și munca. Indiferent de ceea ce crezi despre asta, de obicei așa se întâmplă. Din anumite puncte de vedere, este ceva frumos. Ne putem crea legături puternice cu copiii noștri în acești primi ani din viața lor, mai ales în primii trei, pe care nu le putem uita niciodată. Eu nu regret așa ceva. 

Dar odată ce ieșim din vârtejul nopților nedormite și al dependenței totale, cred că trebuie să evaluăm situația și să ne pregătim de ceea ce urmează.”

Spune cum intenționează să se adapteze noii etape din viața de mamă

În ultima parte a confesiunii pentru sursa citată anterior, mama dezvăluie ce intenții are pentru următoarea etapă din viața ei, insistând asupra ideii că vrea să se bucure de ceea ce îi oferă prezentul:

„Ce îți va aduce bucurie și împlinire în noua etapă a vieții? Presupun că faptul că îți dai seama că lumea e a ta. Așa că, în loc să te grăbești, gândește-te că este vremea pentru reflecție, pentru observație, pentru explorare. Pentru a ne da seama care ne este locul în lume, într-o familie mică, într-un mic punct al planetei noastre. 

Iar dacă ne întoarcem iar la tristețea legată de faptul că micuții noștri au crescut, aceasta derivă din despărțirea de cei mai prețioși ani din prima parte a copilăriei lor. Se întâmplă așa pentru că acei ani ne-au adus atât de multe lucruri bune. În loc să tânjesc după ei, îmi doresc să-i apreciez pentru ceea ce au reprezentat. Voi începe să mă uit pe fotografii și filmări ca să îmi amintesc cât de specială a fost acea perioadă. 

După aceea vreau să trăiesc în prezent, cu toate etapele sale. Cu lectura diferitelor cărți. Cu discuțiile până seara târziu. Cu simțul umorului. Cu noile gusturi muzicale. Cu conversații mai serioase. Cu filme precum „Matilda”, „Flubber” sau „Yes Day”. Cu jocuri precum șah și table.

În timp ce mă ocup de realizarea acestui material, trebuie să pregătesc cina pentru copiii mei. Și, deși este greu de crezut, băiatul meu cel mai mare vine să mă ia de mână. Un gest pe care nu îl face de obicei. Întrucât, chiar dacă a crescut, chiar dacă nu mai vrea să mă țină de mână când se află în public, este tot puiul meu.  

Pot spune că sufăr după zilele în care copiii mei au fost bebeluși- dar totodată încerc să mă agăț cu putere de ideea că ei sunt și vor fi întotdeauna copiii mei.”