”Am simtit ca vreau un copil atunci cand am simtit ca am mai crescut”, incepe sa ne povesteasca Luiza, mamica a doi baieti, psiholog clinician si psihoterapeut in formare. ”Adica la 28 de ani. Ca pana atunci ma simteam mica, necoapta si imi spuneam ca mi-ar fi greu sa il invat ceva pe copilul meu despre viata, daca eu insami nu am inteles prea bine ce-i cu viata. Deci, atunci s-a copt dorinta. Firesc, nu am presat. Desi erau presiuni de la mamele care voiau sa fie bunici.”
Vreau si eu un copil AL MEU
”Hmm... eu din liceu imi doresc bebe si daca aveam posibilitatea, cred ca eram in stare sa il fac atunci”, ne impartaseste cititoarea noastra si fosta mea colega de liceu, Daniela, de 25 de ani. ”Imi plac foarte, foarte mult copiii. Ii admiram pe strada, in special cand vedeam mame cu doi, trei si mai multi copii. Pe langa asta, iubesc femeile insarcinate: le gasesc cele mai frumoase, implinite. Radiaza de fericire.”
 |
”Intotdeauna mi-am spus ca voi avea 2 sau 3 copii. Era de la sine inteles, atata vreme cat noi suntem trei frati, iar eu sunt cea mai mare dintre ei. A fost modelul pe care l-am vazut la noi in familie”, ne zice Mihaela, 31 de ani.
”Am lucrat atat de mult timp in domeniul "copiii altora", incat am fost nerabdatoare sa ingrijesc propriul meu bebelus”, ne marturiseste Diana, 26 de ani. ”Vedeam cum altii se bucurau de copiii lor, cum se mandreau cu copiii lor; iar eu cu copiii altora... Asta mi-a dat mult de gandit. Asa s-a aprins in mine dorinta maternala. Eram intr-un fel invidioasa pe mamele copiilor de care aveam grija.”
”Ne-a facut pofta cumnata mea, care a avut cu un an inainte o fetita”, isi aminteste Luiza. ”Asa am tinut si eu un bebelus in brate si am vazut ce bine este... Si ce mobilizare de tandrete si de bucurie aduce intr-o familie aparitia unui prunc dorit. Cum toata lumea se raporteaza la el ca la ceva demn de toata atentia”.
Un copil nu vine niciodata singur: temeri si ingrijorari
”Temeri? Da, sunt o multime. Pe langa asteptare si speranta ca totul o sa fie bine. De aceea vorbesc psihologii despre ambivalenta materna, accentuata dupa nastere si din cauza hormonilor. Ti-e teama ca, in ciuda a ceea ce faci bine, ai putea sa faci si ceva gresit. Sau ca bebelusul va fi fragil, vulnerabil, iar tu nu vei sti cum sa il protejezi.” (Luiza)”Eu sunt genul care nu prea gandeste, nu analizeaza inainte sa faca ceva. Nu m-am gandit nici o clipa la partea financiara sau ca o sa se schimbe cumva in rau relatia mea cu iubi. Am stiut ca totul o sa fie asa cum trebuie.
 |
Am avut oricum un soc, pentru ca eu nu am avut deloc pe langa mine vreo familie cu copil mic, sa vad cam cum este. Tot ce stiam era din povesti. Bineinteles ca nu a fost asa usor cum m-am asteptat, dar nici asa de minunat cum am crezut. A fost de milioane de ori mai frumos decat imi imaginam eu. Mai pe scurt, recomand tratamentul tuturor”. (Daniela)
”In primul si ultimul trimestru am fost foarte racita si ma temeam ca asta imi va afecta sarcina. Cu un medic bun, insa, pleci la drum cu si mai multa incredere in tine. Nu m-am gandit niciodata la aspectul financiar, ca nu m-as descurca sa o cresc, desi am fost intr-un impas la un moment dat. Nu stiu, cred ca mamele pot tot pentru copiii lor. Nu mi-a fost teama”. (Mihaela)
”Intrebari si ingrijorari au fost multe, mai ales cand am incercat sa ma angajez, dar cand aduceam vorba de sarcina eram respinsa automat. Atunci ne-am pus problema... Cum ne vom descurca? Hainute, patutul, pampersi, carucior... o gramada de cumparat cu un singur salariu. Da, ne-am facut multe griji pe tema asta. Apoi, mi-a mai fost foarte teama de momentul nasterii. Insa medicina a avansat si acum poti naste fara nici un pic de durere”. (Diana)
”Da, mintea iti explica rational de ce nu vei fi in stare sa gestionezi situatia. Emotional, financiar, etc. Prea multe variabile... Si te panichezi. In plus - desi asta conteaza cel mai putin, eu fac urat cand nu repet si nu joc. Devin hiperactiva si ideea de pauza ma sperie”, ni se confeseaza Melisa, 24 de ani, actrita la un teatru din Bucuresti.
Vreau un copil: a fi sau a nu fi pregatita
”Nu pot spune ca am fost 100% pregatita sa raman insarcinata, chiar daca am lucrat ani buni cu copiii. Dar datorita dorintei de a fi mama, nu mi-a pasat ca nu ma simt pregatita”. (Daniela)
”Pe timpul sarcinii, nu am avut probleme. Eu am dus-o foarte usor; doar ca bebelusul nu lua bine in greutate, ceea ce m-a ingrijorat foarte mult. Am stat cu frica tot timpul: analize peste analize... Partea mea fizica nu m-a preocupat prea mult: copilul sa fie sanatos. Desi am scazut ingrijorator in greutate in primele patru luni, am pus la loc in urmatoarele cinci”. (Diana)
|
”Psihologii spun ca dorinta de a avea un copil poate fi intr-un fel si dorinta de a repara ceva important in viata ta si a familiei de origine, inconstient sau nu. Eu am devenit mamica dupa 7 ani de casnicie, cand am fost cat se poate de sigura ca un copil va avea ambii parinti. Asta pentru ca eu stiam cum este si voiam sa il scutesc de asa o experienta”. (Luiza) ”Priveam cu oarecare teama amestecata cu bucurie momentul in care pe betisor urmau sa apara doua linii. Si clipa aceea nu a intarziat. Am fost in culmea fericirii. L-am iubit si mai mult pe sotul meu in acel moment. |
 |
M-am simtit puternica si fragila, mandra si tematoare in acelasi timp, si am pornit cu bucurie si curaj la drumul de noua luni care urma sa fie incununat de clipa in care imi voi tine pentru prima data puiul in brate”. (Mihaela)
”Daca esti pregatita? Tine mai mult de minte, decat de corp... Pregatita esti oricand, corporal vorbind. Esti femeie, esti facuta pentru asta. Mintea este cea care o ia razna. Poate ajutata un pic si de hormoni. Corpul imi vorbeste ca sunt pregatita oricand si imi si doresc, dar dupa aia intervine mintea ca un radio stricat si n-o mai faci... daca esti las... asa cum am fost eu”. Melisa nu dus sarcina pana la capat.
De la burtica la mamica: semnale ca esti pregatita
”Apoi, cand in sfarsit a fost in burtica, mi s-a trezit o mare curiozitate despre evolutia lui. Citeam tot ce se putea despre asta. Asa am si descoperit psihologia dezvoltarii. Ii urmaream cu gandul cresterea in interiorul meu si ma minunam de aceasta taina.” (Luiza)
”Am avut noroc de o sarcina minunata si usoara, cu tot cu greturile de rigoare, dureri de spate, oboseala, etc. As putea sa imi petrec restul vietii dintr-o sarcina intr-alta!” (Daniela)
 |
”Nu mi-a fost teama de nimic. Simteam ca pot sa infrunt orice, ca Dumnezeu nu poate permite ca acel sufletel mic si drag ce crestea in burtica mea sa pateasca vreodata ceva rau. Mereu am avut aceasta stare optimista si am purtat sarcina cu o bucurie nespusa. Tin minte si acum ca dupa ce a inceput sa mi se vada burtica, destul de tarziu, prin luna a V-a, faceam poze saptamanal.” (Mihaela)
”Imi aduc aminte prima lui lovire. Este o senzatie magica, un fior extraordinar de minunat si placut! Asteptam cu nerabdare sa il simtim iar.” (Diana)
”Daca exista posibilitatea sa te opui rationalului si duci sarcina la capat?... Da, pana in ultimul moment. Este o drama. Este cea mai grea decizie cred cu putinta. Normal ca intrevezi ambele posibilitati”, completeaza Melisa.
Bebelusul creste mare, semne bune anul are
”Cand bebelusul apare, simti cum se schimba si relatiile: dintre parintii parintilor si parintii bebelusului, de exemplu. Totul se reorganizeaza si parca umple golurile dintre oameni sau, dimpotriva, face loc pentru ca fiecare sa se reaseze la locul lui...„ (Luiza)
”Despre experienta de a fi mama pot spune ca este singurul lucru de pe pamant care se incadreaza in utopie... este PERFECT!” (Daniela)
”Viata de cuplu nu a fost afectata de aparitia lui bebe, ba chiar ne-am unit mai mult stiind ca pruncul este rodul dragostei noastre. In ciuda ingrijorarilor, intrebarilor si nesigurantei, sentimentul de fericire cand stii ca ai oportunitatea de a da viata este imens! De nedescris, incomparabil!...” (Diana)
 |
”Cum se face ca dorinta de a avea un bebe castiga in fata nesigurantelor? Pai... cand imi privesc ingerasul si il tin in brate, cand sufletul mi se topeste cand o vad cum creste, nimic, dar absolut nimic nu mai conteaza.
Da, viata noastra s-a schimbat de cand o avem pe Irina. Da, au fost si nopti nedormite, poate chiar si pline de griji, insa fara ea nu imi mai pot imagina viata noastra. E inceputul si sensul familiei noastre. E imaginea cu care adorm si cu care ma trezesc in fiecare zi. Si dupa o vreme speram sa ii aduca barza si o surioara sau un fratior.” (Mihaela)
Vrei si tu un copil numai al tau? Cum traiesti tu aceasta nevoie? Ce te framanta, ce te ingrijoreaza? Cat de pregatita te simti sa devii mama?
Urmareste-ne pe Google News
