Am judecat foarte mult nașterile acasă. Accidental, am ajuns să nasc și eu acasă

Își dorea neapărat să nască la spital

O mamă a dezvăluit că dintotdeauna s-a gândit că era cel mai bine să-și aducă bebelușul pe lume într-un spital, astfel încât să evite apariția unor complicații. A recunoscut că a ales să beneficieze de supravegherea permanentă a unei moașe, dar că în preajma zilei în care urma să nască se va duce la spital. Pentru „Today's Parent”, a venit cu următoarele detalii: 

„Chiar dacă am ales să mă las în grija unei moașe în loc să apelez la un medic obstetrician, mi-am planificat să nasc într-un spital. La scurt timp după ce rămăsesem însărcinată, tot căutând cele mai bune opțiuni pentru mine, am descoperit entuziasmul moașelor, care susțin că mamele sunt cele care își aduc copiii pe lume, nu altcineva. Am apreciat mesajul feminist ce reieșea dintr-o asemenea afirmație, însă știam că nu era pentru mine. Mă pricep la scris: știu cum să repar greșelile dintr-un text, nu să-mi scot bebelușul care iese din corpul meu. Această sarcină trebuia să fie pe mâna unor profesioniști, pe care îi întâlnești într-un spital. De aceea, de fiecare dată când mă aflam la cursurile prenatale alături de alți părinți, când stăteam în cerc, ne rosteam numele și spuneam cum ne pregătim pentru naștere, strigam și eu: „Spital! Spital! Spital!”

Eram gata să repet neîncetat acest cuvânt, precum un adept înfocat. De asemenea, aveam tendința să judec, nu mă abțineam să nu fac asta. „Nu pot să înțeleg cum cineva și-ar dori să nască acasă. Suntem în 2014! De aceea există spitale și maternități! Nu degeaba vorbim despre medicină modernă!”

Adevărul era că aveam un motiv anume pentru care țineam atât de mult să nasc la spital: voi avea 38 de ani când se năștea copilul. Chiar dacă am avut o sarcină fără probleme, eram îngrijorată că nu voi mai avea același noroc, că vor interveni complicații la naștere, care ne vor pune în pericol atât pe mine, cât și pe copilul meu. Urma să nasc în februarie, dar nu îmi făceam griji în legătură cu traficul perturbat din pricina zăpezii pentru că ajungeam repede la spital.

Planul era ca, odată ce vor începe contracțiile, moașa să vină la mine acasă pentru a vedea care era situația, pentru a-mi monitoriza tensiunea arterială și tot ce mai era nevoie și, odată ce era momentul potrivit, să merg cu soțul meu la spital.”

Contracțiile au luat-o prin surprindere

Cea care avea să devină mamă a povestit, pentru sursa citată, că a început să aibă contracții cu o săptămână mai devreme decât ar fi trebuit. Acestea au survenit când se afla la serviciu, dar a reușit să conducă până acasă. Ajunsă acolo, și-a chemat moașa:

„Am început să am contracții la ora 5 dimineața, pe când mă pregăteam pentru cele cinci minute în care să intervin, ca expert în frumusețe, în cadrul show-ului „The Marilyn Denis Show”. Nu mi-am dat seama că era vorba despre contracțiile propriu-zise. M-am gândit că poate aveam indigestie sau că interveniseră contracțiile Braxton-Hicks. Eram sigură de un lucru: nu putea fi vorba despre contracții întrucât apa nu se rupsese și, mai mult decât atât, mai era o săptămână până la data la care urma să nasc. Toată lumea știe că primul copil se naște mai târziu!...

În primele ore de la începerea contracțiilor, lucrurile au mers conform planului meu. Am reușit să respir între contracții ca să-mi închei intervenția în emisiune, am condus de la televiziune până acasă, apoi m-am târât în pat, strigându-l pe soțul meu, care se afla în biroul nostru de acasă, ca să-i spun că eram sigură că aveam contracții. El le-a monitorizat și și-a dat seama că erau la fiecare 5 minute, așa că i-a dat telefon moașei.  

Moașa mea, Nimerta, a venit repede și a avut multă grijă de mine, verificându-mă din oră în oră, pe măsură ce durerile se intensificau. M-am deplasat de mai multe ori din pat în cadă. Nimerta era alături de mine ca să se asigure că atât eu, cât și copilul, ne simțeam bine. Când aveam dureri prea mari pentru a suporta să mai aud nuvela „Jojo Moyes”, soțul meu stătea pe marginea căzii și mi-o citea. Aceasta este una dintre amintirile mele preferate legate de relația noastră.” 

În final, a născut acasă

Mama nu s-a ferit să spună că, în ciuda durerilor puternice pe care le-a avut, până la urmă s-a hotărât să nu mai plece la spital ca să nască. În schimb, a ales să nască acasă, alături de soțul ei și de moașă, așa cum a mărturisit și în confesiunea pentru sursa citată anterior:

„La scurt timp după-miezul nopții, pe când stăteam ghemuită în patul meu în pături pentru a încerca să mă simt cât mai confortabil între contracții, Nimerta mi-a zis că venise momentul să mergem la spital. Aveam contracții de 18 ore și eram epuizată. Așa că mi-am spus: trebuia să mă dau jos din pat, să merg pe hol și să cobor scările, să mă încalț și să mă îmbrac, să ajung la mașină până când intervenea următoarea contracție. Aveam la dispoziție cam 3 minute, eram în stare să mă descurc. 

Dar fiecare pas pe care îl făceam era dureros. În casă era cald și bine. Știam că afară era foarte frig, așa că, deși drumul până la spital dura cam 10 minute, mi se părea un demers imposibil de făcut. 

Dintotdeauna am fost foarte hotărâtă: nu îmi doream să nasc acasă. Dar atunci, la miezul nopții, în plină iarnă, m-am răzgândit. Gândul de a ajunge într-un spital rece, steril, într-o noapte rece de iarnă, mersul cu liftul, camera de spital, patul tare- totul mi se părea groaznic. Nu era deloc atmosfera în care voiam să-mi întâlnesc copilul pentru prima dată. La un moment dat, mi-au venit în minte gândurile mele vechi, acelea că oricum trebuia să ajung la spital. Ce ar crede ceilalți dacă nu s-ar întâmpla asta?

Brusc, pentru prima oară în viața mea, nu mi-a mai păsat de ce spun ceilalți. Privind în urmă, îmi dau seama că acela a fost momentul în care am început să gândesc precum o mamă. În interiorul meu se aflau o forță, o convingere, care îmi arătau că luam cea mai bună decizie pentru copilul meu și pentru mine.  

„Nu vrea să merg”, am rostit suficient de tare cât să mă fac auzită. „Nu merg. Vreau ca bebelușul meu să se nască aici.”

„Ok”, mi-a zis Nimerta. „Ai kit-ul pentru o naștere acasă?” Desigur că nu îl aveam. Doar îmi doream să nasc la spital, nu-i așa? Habar nu aveam în ce consta un asemenea kit. „În regulă”, a spus Nimerta. Atunci a început să adune de prin casă toate lucrurile de care aveam nevoie. O perdea pentru duș ca să protejăm salteaua patului. Cât mai multe prosoape. 

Soțul meu alerga prin casă în timp ce eu intram iar în cadă. „Nu acea perdea de duș!” am început să țip. „Am comandat-o special! Va dura mai multe săptămâni până când am putea să o înlocuim!” și „Nu acele prosoape de plajă! Sunt prea frumoase!” Auzindu-mă, a pus la loc perdeaua de duș. A pus la locul lor și acele prosoape. 

Curând, dormitorul era pregătit pentru mine și m-am întors în pat. Mă gândeam că totul se va desfășura fără probleme acum, că am hotărât să nasc acasă. Dar peste câteva ore, contracțiile au început să fie tot mai dese. Am auzit-o pe moașă spunând că, dacă bebelușul nu începea să iasă, trebuia să mergem neapărat la spital și, dacă se întâmpla așa, erau toate șansele să nasc prin cezariană. 

În niciun caz nu trebuia să se întâmple asta. După 22 de ore de travaliu, nu voi renunța și nu voi permite nimănui să îmi aducă bebelușul pe lume. Totul depindea de mine acum. De aceea, am început să împing și mai tare. În sfârșit, la ora 3:30 dimineața, mi-am adus pe lume copilul. 

Pe când stăteam întinsă în pat, legănându-l pe Fitz dimineața, mă gândeam cum îmi închipuiam mereu că maternitatea înseamnă să-ți faci permanent planuri și să te ții de ele. Sincer, pot spune că am avut parte de ceea ce a fost mai bun după ce am lăsat deoparte toate planurile și mi-am urmat instinctele. Astfel, s-a dovedit că, fiind pregătită și apoi fiind flexibilă, am putut să mă bucur de „biletul câștigător” din viața de părinte, băiețelul meu fiind cel care m-a învățat toate acestea.”