Copilul tau te minte? E semn bun...

Cat de familiar iti suna asta?... Nu eu am scapat floarea peste balcon! Nu eu am varsat suc de fructe in piure! Nu eu am desenat soricei incaltati pe perete! Si daca il intrebi cine, in cel mai bun caz vei obtine un efort din partea lui de a analiza situatia si de a veni cu variante de raspuns: bunicul, vecinul, un copil rau, baietelul din poveste, pisica, poate personajul din desene animate... Iar in cel mai rau caz, iti va face cunostinta cu alter-ego-ul sau: prietenul imaginar! Fie ca il cheama Tony, Bebe sau Marinel, prietenul imaginar este vinovatul de fiecare data...

Copilul meu ma minte: de ce da vina pe altcineva?

Psihologii spun ca minciuna este un comportament rational, adica are un scop. Haide sa incercam impreuna sa intelegem cum functioneaza micutul nostru si care este scopul pentru care el minte, aruncand vina asupra altcuiva.

Copilul mic, incepand de la vreo 2 anisori, isi da seama atunci cand face un lucru "rau"... dar nu pentru ca il mustra constiinta, ci pentu ca a observat ca mama se supara pe el si ca nu il mai iubeste. Copilul mic nu are constiinta. Constiinta lui abia se dezvolta. Insa atunci cand este certat, copilul mic se teme ca mama isi va retrage dragostea de la el. El iubeste profund, iar dragostea parintilor lui este mai pretioasa pentru el decat orice altceva. Cand simte ca i-a nemultumit pe parinti, este trist si chiar furios pe sine.

Asa ca micutul stie: ceea ce a facut el trebuie sa fie rau, de vreme ce mama s-a suparat; chiar daca el, personal, nu intelege neaparat unde a gresit... Teama ca mama ar putea sa isi retraga afectiunea este suficienta ca sa ii arate ca el este rau. In mod automat, copilul simte ca el este cel rau: nu stie inca sa faca diferenta intre persoana sa si comportamentul sau. Il vei invata tu. Pana atunci, copilul este speriat, furios si are nevoie sa gaseasca un vinovat pentru acest rau.

Mama nu poate sa iubeasca un baiat rau. Asa ca Andrei are nevoie sa demonstreze ca nu el este rau, ci altcineva: astfel incat mama sa il poata iubi in continuare.

Semn bun: copilul meu ma minte!

Atunci cand micutul minte in sensul ca da vina pe altcineva, sa stii ca mai degraba te bucuri, in loc sa te nelinistesti ori sa il certi. Cum asa? vei intreba. El este vinovat, ca doar el singurel a amestecat desertul cu friptura de pui, lasand in farfurie un terci! Nu Scooby Doo si nici ursuletul de plus!

Tu ai dreptate. Dar haide sa vedem unde are el dreptate si ce este incurajator aici.

Spuneam ca cel mic are constiinta in formare. Ia-ti cateva minute si imagineaza-ti cat de greu ii vine unui copil mic sa renunte la impulsurile si la dorintele lui! El nu intelege ca un lucru este rau, nu intelege de ce! El se simte bine atunci cand darama lucrurile prin casa, pentru ca in joaca lui, acest lucru este amuzant; este incantat atunci cand face desene pe mapa ta de serviciu; ii face placere sa manance numai dulciuri si i se pare firesc sa impinga un alt copil, ca sa ii ramana numai lui jucaria. Copiii mici sunt egoisti si hedonisti. In plus, nu au autocontrolul format. Ei nu pot sa se abtina atat de usor ca tine! Le vine foarte greu. Ei nu pot sa aiba rabdare! Necesita un efort teribil din partea lor! Daca ai stii tu, mami...

Prin urmare, pentru copilul mic, sa asculte de parinti si sa faca ceea ce este permis, este un fel de masochism! Singurul motiv pentru care micutul accepta sa se chinuie astfel este afectiunea parintilor lui...

Atunci cand el incearca sa fie bun si sa nu mai greseasca, decide sa procedeze asa, pentru ca vrea sa castige iubirea si aprobarea parintilor. Procedeaza cum este "bine" si se abtine de ceea ce este "rau", desi aceasta restrictie il frustreaza si il nemultumeste, pentru a se asigura ca isi pastreaza parintii alaturi.
Acesta este primul pas in formarea constiintei: copilul isi insuseste atitudinea parintilor fata de impulsurile lui inacceptabile.

Acest punct este foarte important in dezvoltarea lui. Numai ca felul in care procedeaza copilul nu ne ajuta prea mult pe noi, parintii, sa ne dam seama ca el progreseaza. Micutul proiecteaza impulsurile inacceptabile in afara lui si le atribuie altcuiva. Cu alte cuvinte, copilul ia rolul parintelui, certand si acuzand pe asa-zisul vinovat... atunci cand el insusi este vinovatul! Ursuletul a spart cana! Ursuletul a varsat laptele in pat! Ursulet rau! Uneori, ursuletul este vinovat "din principiu", chiar daca nu exista inca o boacana concreta... Ursuletul e rau! Musca! Ursuletul nu doarme si este obraznic! M-a suparat! Cu atat mai mult, atunci cand paguba este reala, ursuletul este singurul vinovat...

Sa tinem minte: acesta este un semn bun. Este un semn bun atunci cand copilul ne minte si gaseste un vinovat imaginar care sa ii ia locul, pentru ca inca nu are puterea sa isi asume greselile. Este un fapt incurajator ca Andrei se adreseaza ursuletului in acelasi fel si pe acelasi ton pe care il are un parinte care isi dojeneste copilul pentru neastampar.

Aceasta ne spune ca micutul a imprumutat atitudinea parintilor fata de obraznicie, si ca se poarta ca un parinte fata de o parte din el insusi, pe care i-o atribuie ursuletului. Poate ca arata comic, ridicol sau poate ca te enerveaza, dar sa stii ca acesta este primul pas in formarea constiintei si in asumarea responsabilitatii. Copilul tau inca mai are un drum lung de parcurs pana sa admita cu maturitate "eu am varsat supa pe covor"... Insa, bucura-te: a facut primul pas!