Umilirea copilului este cea mai îngrozitoare metodă de educație

Să luăm un scenariu banal, la care fiecare dintre noi a asistat sau poate chiar l-a trăit cel puțin o dată în viață: Un părinte alături de copilul său, la cumpărături. Copilul se oprește și îi cere părintelui o jucărie, sau ceva dulce, cel mai probabil. Părintele, complet iritat de situația în care a fost pus, cu atât mai mult dacă nici nu se întâmplă pentru prima oară, începe să țipe la copil, îl ia de mână și pleacă sau, într-o situație și mai dramatică, îl amenință că îl va lăsa acolo. Copilul plânge; se liniștește, acceptă în măsura în care poate ceea ce i s-a spus și pleacă împreună cu părintele.

Persoanele din jur observă scenariul, dar nu au absolut nicio reacție. Uită la scurt timp toate cele întâmplate. Uneori, un străin intervine: „Lăsați copilul în pace!” și i se răspunde pe măsură: „Vezi-ți de treaba ta!”. Întrebați de ce au procedat astfel, probabil că cei mai mulți părinți vor răspunde gravitând în jurul ideii de educație și martirizând: „Nu mai pot, nu știu ce să îi mai fac. Eu NU l-am crescut așa”. Un mod foarte interesant de abordare al unui părinte - „Eu nu l-am crescut așa!” - dar dacă nu l-ai crescut tu, atunci cine? Ne-am obișnuit cu răul; ne-am obișnuit să țipăm, în loc să avem răbdare și ne-am obișnuit să ne ștergem complet din memorie faptul că la un moment dat în această viață și noi am fost copii. Poate că veți spune: „Eu nu eram deloc așa rea/rău”, și nimeni nu poate contrazice acest lucru, însă situațiile de viață sunt complet diferite. În plus, dacă ne imaginăm că respectul copiilor noștri va fi câștigat prin țipete și amenințări legate de abandon („Aici te las!”) greșim amarnic. Poate că un copil este un om micuț, cu probleme micuțe și cu filtre reduse, însă orice copil este suficient de inteligent încât să știe foarte bine un lucru: adulții care nu îl tratează cu respect, nu merită să fie respectați la rândul lor.

Ștrengari, piticii... însă acest lucru nu este deloc rău. Imaginează-ți că nu ești tu cel care țipă la copilul tău, într-un supermarket. Imaginează-ți că este ceva mai măricel și deja ai încredere că poate merge singur la cumpărături. Aflându-se acolo singur, un străin începe să țipe la el dintr-un motiv nefondat. Dacă tu ți-ai învățat copilul să se supună unui adult care țipă, copilul tău asta va ajunge în cele din urmă să facă. Trăim într-o lume care începe să devieze tot mai mult de la normele sociale, iar copiii au nevoie mai presus de toate, de o educație corectă; de o educație care să îi ajute să înțeleagă că nimeni nu are dreptul să se răstească la ei, iar în cazul în care acest lucru se va întâmpla, ei trebuie să își cunoască dreptul de a nu se supune acestor situații toxice.

De ce alegem umilința?

Poate că de foarte multe ori facem o confuzie letală, aș îndrăzni să spun, între umilință și critică. Umilința este o verișoară foarte, foarte, foarte îndepărtată a conceptului de critică. De fapt, este atât de îndepărtată încât a fost exilată. Umilința este josnică - ea nu presupune doar evidențierea aspectelor negative. La această acțiune se adaugă și cuvintele greoaie, tonul ușor ironic și sentimentul de judecată. Umilința se produce de cele mai multe ori în locuri publice, dar obligatoriu are cel puțin un spectator. Umilința nu transmite doar acest mesaj: „Nu ai făcut bine”; umilința spune: „Nu ai făcut bine și toată lumea trebuie să știe că tu nu ești în stare și să te judece”. Pentru noi, în calitate de adulți, umilința este un sentiment care atârnă atât de greu, încât după un asemenea episod ajungem să simțim că în sufletul nostru se află o bucată de plumb, în condițiile în care noi avem mai multă putere și mai mult discernământ față de un pui de om. Pentru un copil, umilința este pur și simplu „letală”. Indiferent că vorbim despre umilința provocată de părinți sau de cadrele didactice, copilul va rămâne cu răni care cel mai probabil, nu se vor închide niciodată. În sistemul nostru educațional, umilirea este în continuare o practică destul de răspândită și drept consecință, foarte mulți copii cu potențial ajung să se piardă. Umilirea provoacă frică, iar frica nu trece odată ce puii de om devin adulți. Din contră, la vârsta adultă frica ajunge să se transforme într-un mecanism de apărare care se manifestă sub formă de bariere, ceea ce în cele din urmă ajunge să împiedice dezvoltarea unor relații interumane sănătoase.

Încă mai sună atât de inofensiv ideea de a umili copiii?

Respectul și educația, în general, nu se clădesc prin practici negative, precum umilirea. Există suficiente dovezi științifice care demonstrează că micuții cu un comportament demn de admirat provin din familii în care parentingul este solid, structurat și îndeplinește foarte bine nevoile copilului. Din păcate, această practică negativă face parte dintr-un cerc vicios: foarte mulți părinți care aleg să umilească, au fost cel mai probabil umiliți la rândul lor, iar pentru ei acest lucru a devenit o normalitate. Acesta este un exemplu foarte bun legat de mențiunea anterioară: umilirea provoacă frică, iar la vârsta adultă, frica provoacă bariere și incapacitatea de a stabili relații sănătoase. Un părinte care a fost umilit în copilărie are toate șansele să manifeste dificultăți în stabilirea relației cu propriul său copil.

Așa că, părinți din toată lumea, vă rugăm să respirați de trei ori, foarte amplu, înainte să puneți în practică umilirea. Încercați să vă liniștiți și să accesați latura rațională, amintindu-vă că un asemenea comportament nu îi va fi sub nicio formă de ajutor copilului vostru!