Greşeli ale părinţilor care duc la copii râzgâiaţi

1. Copilul râzgâiat: Când părinţii se grăbesc să facă în locul lui

„Nuuu poooot!" striga din răsputeri Carla, de trei ani şi jumătate, implorându-mă şi în acelaşi timp comandându-mi să o îmbrac. Făcuse pipi pe ea a treia oară în cursul dimineţii. Aştepta în faţa mea pe băncuţă, cu pantalonii traşi în jos pe jumătate (de mine) şi cu faţa plină de lacrimi şi muci.

„Vreau să mă schiiiimbi!"
„Carla, pune mânuţa pe pantaloni şi împinge-i în jos, dacă vrei să te schimbi."
„Nu poooot!"
„Păi nu încerci. De unde ştii că poţi sau nu? Te ajut. Uite, punem mâna pe pantalon şi tragem de el în jos..."

Mâinile copilului rămâneu moi şi inerte, pentru ca apoi să se smulgă din palma mea şi să trântească pumnişorii în băncuţă, strigând din răsputeri: „Schimbă-mă tuuuu!"

La fiecare încercare de a o implica în proces, Carla „nu putea". Acasă, Carla era obişnuită să facă pipi oricând şi oriunde (opţional la baie) şi apoi să fie schimbată, ca un bebeluş, fără a i se cere ceva. Iar la grădiniţă, sub acest aspect, prima ei săptămână a fost un coşmar... şi pentru ea, şi pentru mine. Am fost o ciudăţenie în viaţa fetiţei la carre părinţii şi bunicii săreau imediat să îi facă toaleta... în locul ei. La fel ca multe alte lucruri.

Carla era dependentă de adulţi, dar şi obişnuită să dicteze. „Vreaaaaau..." îşi începea ea jumătate din propoziţii, urmate de un plâns gălăgios şi sincer. Carla nu a înţeles o bună vreme de ce lumea s-a întors cu fundul sus şi ei i se cere să se spele singuă pe mâini. Adică să dea drumul al robinet. Să apuce singură săpunul. Să îşi mişte degetele sub apă. „Spală-măăă...." îşi începea ea pledoaria ţipătoare, asezonată cu lacrimi şi muci din belşug. Nu ştiu cine a fost mai traumatizat, ea sau eu.

Citeşte şi: Tata şi copilul: Greşeli comune pe care taţii le fac în educaţia copilului  

Când sunt mici, copiii sunt dependenţi de părinţii lor. Pe măsură ce cresc, copiii descoperă că pot experimenta diverse lucruri şi încep să îşi exploreze puterile, limitele, independenţa. Copiii au în mod firesc impulsul de a se descurca singuri în contexte dintre cele mai diverse. Ei vor de exemplu să îşi pună ciorapii şi pantofii singuri (chiar dacă invers), să mănânce singuri (chiar dacă murdăresc întreaga bucătărie), să toarne apă singuri şi tot aşa. Părinţilor le ca, lipseşte, în schimb, impulsul de a le permite şi încuraja aceste încercări...

2. Copilul râzgâiat: Când părinţii caută să îl împace întotdeauna

„Evaaaa, Andrei nu se dă la o parte din leagăn. Vreau eu acolo şi el nu înţelege." (Anton, 4 ani)

„Eva, Miruna a spus că nu mă invită la ziua ei. M-am supărat. Vino să vorbeşti cu ea". (Amalia, 4 ani şi jumătate)

„Hai să n-o mai băgăm în seamă pe Eva, că m-a enervat. Nu mă lasă să mă joc cu ce vreau eu. Ce dacă mă joc şi eu cu farfuria cu mâncare. Ea nu înţelege şi m-a enervat. Când o să vină la mine, o s-o arunc la ghenă". (Vlad, 4 ani)

„Eva, eu vreau acum să pun masa cu tine. Nu vreau altă dată, vreau acum. Mă supăr dacă nu pun acum. Să se dea Vlad la o parte să pun eu, eu vreau să pun, acum!" (Maria, 3 ani şi jumătate)

„Eva, sunt supărată. Sunt supăraaată! Sunt supărată, Evaaaa!" „Bine." „Dar sunt supăratăăăăăăă!..." (Ana, 4 ani şi jumătate)

Oare copiii trebuie împăcaţi de fiecare dată când au emoţii negative? Oare frustrarea trebuie eradicată, furia trebuie domolită imediat, nemulţumirea trebuie alungată pe loc? Sunt părinţii nişte servitori neîntârziaţi ai emoţiilor copilului? Îi face bine copilului când „sărim" să îl salvăm de aceste emoţii, să îl distrăm, să îl păcălim, să îl împăcăm? Un copil nu are voie să fie supărat?

Cu bune-intenţii, din prea multă grijă pentu copil sau poate pentru că aşa au învăţat, unii dintre noi sar imediat în ajutorul copilului atunci când acesta este frustrat de o situaţie sau de un alt copil. Şi încercăm să „îndreptăm" lucrurile în favoarea lui. Uneori o facem cu tact şi avem dreptate (de exemplu, un alt copil i-a luat maşinuţa în parc), alteori nu procedăm corect, ci doar părtinitor (de exemplu, el i-a luat maşinuţa altui copil şi îl rugăm pe acesta să îl înţeleagă şi să îl mai lase un minut, că doar este mai mic...).

În oricare din cazuri, dacă facem asta în mod repetat, copilul înţeleg un lucru: „Am dreptul şi mi se cuvine ca lucrurile să stea altfel decât acum... Cineva să rezolve lucrurile ca să fie pe placul meu!" Rezistenţa la frustrare a copilului va descreşte pe măsură ce el creşte, iar atitudinea lui faţă de lume riscă să fie cea a omului nedreptăţit şi nerăbdător, care aşteaptă sau caută ca lucrurile să fie întoarse în favoarea lui.

Ce să facă o mamă bună? Poate să adopte „calea de mijloc", să intervină mai puţin în cursul lucrurilor şi să îi arate copilului cum se acceptă o situaţie mai puţin plăcută. Cu calm şi seninătate. O atitudine care să lase loc şi pentru „Asta este - data viitoare va fi mai bine" îl va ajuta pe copil să accepte în timp că lumea merită savurată şi trăită chiar şi atunci când sunt puţin frustrat sau trist în legătură cu ceva. Că ceilalţi au aceleaşi drepturi ca mine şi că uneori este rândul lor să facă ceva frumos, înainte de a veni rândul meu. Că oamenii pot avea nevoie de timp şi de spaţiu, înainte de a mă putea auzi, asculta, accepta, înainte de a mă vrea aproape. Că lucrurile nu trebuie să se întâmple aici şi acum... chiar dacă impulsul meu la vârsta preşcolară aşa îmi dictează!

3. Copilul râzgâiat: Când nu foloseşte "cuvintele magice"

„Vreau apă".
„Mi-e foame".
"Nu pot să desfac nasturii".
"Când îmi citești povestea?"
Şi tot aşa...

Cum le răspundem copiilor la cererile lor nevinovate... şi ne-socializate? Din dragoste, din bucurie de a le face pe plac, le răspundem oricum, numai nu le cerem să folosească „te rog" sau „mulţumesc". Mulţi copii cresc sub aripa părinţilor, a bunicilor şi a altor adulţi care îi îndrăgesc atât de mult încât să nu aibă astfel de aşteptări de la ei. Aşa că tocmai în perioada cea mai modelabilă, cea mai absorbantă, cea până la 6 ani, în care obiceiurile prind rădăcini, copiii ratează aspectul de fineţe al bunului-simţ, exprimat atât de simplu prin „te rog" şi „mulţumesc".

Mă uit la şcolarii pe care îi întâlnesc zilnic, pe holurile şi în clasele instituţiei în care lucrez. Copii deosebiţi, care vin din familii frumoase şi care la şcoală au parte de educaţie emoţională şi civică din plin, alături de exemple vii în adulţii care îi coordonează. Atât de mulţi dintre copii, totuşi, în ciuda discernământului pe care îl au şi a afecţiunii pe care o nutresc faţă de cadrele didactice, nu realizează că le vorbesc acestora fără a folosi „cuvintele magice". Ei nu realizează puterea cuvintelor.

Mă uit apoi la preşcolarii care mă întâmpină cu cereri directe, simple şi vehemente, precum cele de mai sus. Cărora chiar şi eu, din instinct, tind să le răspund... fără a cere nimic în schimb. Niciun „te rog", niciun „mulţumesc". Dar apoi îmi dau seama că nu le fac bine astfel. Copiii au nevoie să primească exemplul meu, dar şi să îl repete. Să îl aplice. Aşa că procedez în două moduri, combinate. De fiecare dată când mă adresez lor, folosesc „te rog" şi „mulţumesc", chiar dacă asta lungeşte interacţiunea şi uneori mă oboseşte şi pe mine... (nu interacţionez cu un singur copil, ci cu zeci, multe ore pe zi). Copiii preşcolari absorb. Va veni momentul când vor reproduce. În plus, ca să îi implic, le cer acelaşi lucru. Ca pe un joc. De exemplu...

„Eva, vreau apă".
„Vrei apă. Am înţeles. ...Şi eu ce pot să fac?"
„Păi... să-mi dai apă. Că nu pot să-mi pun."
„Vrei să te ajut?"
„Da."
„Şi cum poţi să îmi spui asta?"
„Păi.. Eva, mă ajuţi să îmi pun apă?"
„Eva, mă ajuţi să îmi pun apă, te rog?"
„Da. Eva, mă ajuţi să îmi pun apă, te rog?"
„Sigur că da, te ajut cu plăcere!"

Tu cum previi răsfăţul copiilor tăi? Cum lucrăm la copiii noştri, astfel încât să fie cât mai puţin... râzgâiaţi?