Ești o proastă, ești o proastă, ești o proastă! Gândurile unui copil pus la colțul de rușine și de ce trebuie să renunțăm la acest obicei

Există în literatura de specialitate o multitudine de studii care atestă faptul că pedepsele care induc un sentiment profund de rușine nu ajută absolut deloc la schimbarea comportamentului copilului într-un sens negativ, mai mult, impactând puternic viitorul adult. Pentru un copil, percepția unei pedepse nu este chiar atât de banală precum o vedem noi, adulții. Atunci când trimiți în mod repetat un copil la colț; atunci când îl pui în „izolare” pe un covoraș pentru a se gândi la fapta lui; atunci când te înstrăinezi față de el pentru „a-i da o lecție”, copilul, contrar așteptărilor tale, nu va reflecta asupra greșelii comise, ci va percepe respingerea din partea celui mai important om din viața sa - părintele, fără a înțelege ce a făcut de fapt pentru a merita asemenea lucru. Singura explicația pe care o poate găsi un copil se rezumă la faptul că nu este suficient de bun, motiv pentru care părinții ajung în cele din urmă să îl respingă.

într-o lume ideală, copilul trimis la colț va reflecta asupra faptei sale greșite, va lua o gură mare de aer și va veni să își ceară scuze, „cu lecția învățată”. Cu toate acestea, în lumea reală, situația nu stă deloc așa/ Asemenea „pedepse” pot fi o opțiune bună pentru preadolescenți sau chiar adolescenți, însă este foarte importantă nuanța cu care alegem să îi pedepsim. De exemplu, atunci când le comunicăm pe un ton cald că nu este bine ce au făcut și încercăm să dăm de cap comportamentului negativ, împreună, le putem recomanda să reflecteze asupra faptei lor, în liniște, pentru a-i ajuta să se responsabilizeze. Cu toate acestea, pentru un copil (care nu are noțiunile suficiente de a percepe lumea și realitatea asemenea preadolescentului), astfel de pedepse nu fac decât îl îngroape într-un sentiment acut de rușine, peste care se vor adăuga vinovăția (de a nu fi un copil suficient de bun încât să îi mulțumescă pe mami și pe tati) și în cele din urmă teama de abandon.

Această teamă de abandon, în copilărie, este precum un fir de ață extrem de subțire, care se poate îngroșa cu ușurință, devenind o pătură care acoperă pe de-a-ntregul personalitatea copilului. Cuvintele precum „mereu greșești”/ „ți-am spus de atâtea ori și tot nu vrei să asculți” / „nu ești bun de nimic” / „ia exemplu de la fratele tău/ colegul tău/ prietenul tău” / „tu de ce nu poți fi așa?” / „stai acolo până când înveți să nu mai faci așa!” - aceste cuvinte nu fac decât să dezarmeze copilul și să grăbească procesul clădirii temerii de abandon, la care se adaugă ulterior și gestul fizic efectiv, pe care îl facem atunci când îi pedepsim: plecăm și îi lăsăm în izolare (adică, îl abandonăm).

Nouă, adulților, ne poate fi extrem de dificil să înțelegem, uneori, cât de importantă este prezența unui părinte (cu precădere a mamei) în mod constant alături de copil, însă aceste episoade scurte de abandon, de tipul „plec și te las aici dacă nu faci cum îți spun eu/ dacă nu înveți să te comporți etc.” se adună pe zi ce trece în suflețelul unui copil și nasc întrebări care nu ar trebui să își găsească locul într-o minte atât de fragedă. Un copil nu ar trebui să fie nevoit să se întrebe de ce nu îl mai iubesc mami și tati; de ce nu este suficient de bun sau de ce nu merită să fie fericit.

Cu ce înlocuim trimisul la colț

Bine, bine, veți spune... dar atunci cum facem copilul să înțeleagă că a greșit și că nu putem tolera comportamentul său? În primul rând, schimbarea modalității de a percepe greșeala copilului va face o diferență uluitoare.

• În loc să abordăm o gândire de tipul „Fir-ar să fie! Iar face x lucru, deși i-am spus de un milion de ori că nu are voie. Cred că face special să mă enerveze pe mine!”, putem încerca să ne axăm pe „A făcut din nou x lucru, deși i-am spus de nenumărate ori că nu are voie. Totuși, este copilul meu și îl cunosc; îmi dau seama că există un motiv pentru care o tot face. Oare care este motivul?”.
• Încercând să înțelegem lumea interioară a copilului, vom rezolva deja problema în proporție de 80%.

Știu, pentru asemenea gândire și abordare avem nevoie de răbdare și nu doar de o grăunță, ci de un munte. Copilul probabil că nu va înțelege din prima și poate că nu va înțelege pentru mult timp de acum înainte ceea ce îi explicăm, dacă l-am obișnuit cu un anumit tip de comportament. Schimbarea comportamentului nostru nu se reflectă adesea atât de rapid și în schimbarea comportamentului copilului, motiv pentru care avem nevoie de răbdare, dar vă promit că veți ajunge la rezultatele dorite.

• Încercați să discutați cu copilul și încercați să îl observați: comportamentele umane nu se întâmplă „pur și simplu”; de cele mai multe ori, un comportament este generat de o recompensă (fie ea de orice fel).
• Gândește-te astfel: copilul nu are o gândire elaborată, însă dacă tu îi oferi ceva ce.. poate îi lipsește atunci când face o boacănă (de cele mai multe ori: atenția), atunci el va continua să o facă. Copilul va fi dispus să accepte consecințele negative, pentru câteva momente de „plăcere”, în care știe că se va bucura pe deplin de atenția ta, fie ea și negativă.

Dragi părinți, fiți adulții responsabili în acestă ecuație și renunțați la pedepsele de tipul „treci la colț”! Încercați să le fiți alături copiilor, mai ales în momentele fragile, în care greșesc. Fiți fermi, dar nu le dați niciodată de înțeles că nu sunt suficient de buni - acest lucru le va spori în mod semnificativ anxietatea și comportamentele de tip negativ, în vreme ce înțelegerea sprijinul, empatia și dragostea necondiționată nu vor face decât să ajute copil să înflorească și să se responsabilizeze - exact așa cum vă doriți voi.