„Dacă un elev are tricou de 200 lei și altul de 25, nu trebuie să te comporți diferit”. Profu' de mate care nu lasă pe nimeni în urmă

Nu s-a ferit să vorbească despre copilăria grea pe care a avut-o

Într-un interviu acordat pentru „ȘCOALA 9”, Mădălin Ghiuler, profesor de matematică în Focșani, a vorbit despre dificultățile cu care s-a confruntat în copilărie. Provenit dintr-o familie modestă din mediul rural, din Mahriu (sat ce aparține comunei Poiana Cristei, județul Vrancea), a fost nevoit să meargă pe jos la școală aprox. 6 km. De asemenea, a povestit că avea perioade în care muncea pentru a-și completa alocația și pentru a putea să-și achiziționeze rechizite:

„...În sat la mine era doar școala primară cu doar doi învățători care predau simultan la clasele I-III și II-IV. 

În 2006-2010 am fost în clasele V-VIII. Distanța casă-școală era de șase kilometri aproximativ, drumuri de țară, nici măcar piatră. Nu era mijloc de transport. Erau săptămâni în care ajungeam doar două zile la școală sau trei sau patru. Cinci nu știu dacă am fost vreodată. Plecam la 6.30 de acasă și ne străduiam să ajungem la 8. Dacă era vreme de toamnă când trebuia să avem cizme, trebuia să ne schimbăm, să ne ștergem, să ne spălăm, că sărea noroiul…

La mine în sat, fiind foarte distanțat de comună, lumea nu avea serviciu, trăiai din ce aveai în gospodărie, oamenii creșteau animale sau munceau cu ziua. La mine trecea luna și așteptam alocația, nu un salariu al părinților.

La începutul clasei a opta, îmi aduc aminte, în septembrie, în prima săptămână m-am dus la școală luni și marți și am luat cărțile, iar miercuri, joi și vineri am fost și am dormit în fermă, la cules de struguri pentru un bănuț pentru rechizite, ce-mi mai trebuia.”

A adus în prim-plan un aspect care l-a deranjat în perioada în care era elev

Profesorul a precizat că în anii de școală s-a confruntat de mai multe ori cu o situație nu tocmai agreabilă: faptul că existau diferențe, în privința modului în care erau tratați, între elevii care avuseseră același învățător și puteau ajunge mereu la școală și cei care, din cauza distanței mari pe care o aveau de parcurs, nu reușeau întotdeauna. Pentru sursa citată, tânărul profesor a declarat că:

„Eram două clase paralele, A și B, fiindcă încă mai erau copii atunci. În clasa mea, A, erau copii din satul meu, Mahriu, și din alte trei sate: Dealul Cucului, Podul Lacului și Dumbrava, și din satul reședință de comună, Poiana Cristei. Copiii de la centru, care au avut învățător calificat și titular pe post, cu care au făcut de la clasa întâi până la a patra, au avut un alt start, erau mai bine pregătiți și atunci ei se integrau. Noi, cei care ajungeam și mai rar la școală, eram rezerve.

Adică nu am fost priviți egali cu ceilalți și asta nu-mi place mie. Fie ultimul din bancă, fie primul din bancă, fie cel blond, fie cel brunet, trebuie priviți la fel. Dacă ai tricou de firmă sau dacă nu ai tricou de firmă, dacă cineva are tricou de 200 de lei și altul de 25 de lei, nu trebuie să te comporți diferit...”

A vorbit despre perioada anilor de liceu

Odată ce a ajuns la liceu, absolvind un colegiu tehnic, s-a străduit să obțină rezultate tot mai bune. A menționat, pentru sursa citată anterior, că nu făcut niciodată pregătire suplimentară și că s-a bazat pe ceea ce reușea să înțeleagă din clasă, punându-le diverse întrebări profesorilor: 

„Am rămas constant în oraș, la internat. Nu lipseam de la școală nicio oră, m-am ocupat de studiu, învățam tot ce se poate și ce nu se poate și a fost foarte bine. Am recuperat singur și cu ajutorul profesorilor de la clasă. Nu am făcut niciodată pregătire suplimentară. Îi întrebam pe profesori ce nu știam și ei se bucurau că venea un elev la ei...

La sfârșitul clasei a noua am ieșit pe poziția patru ca medie. La sfârșitul clasei a zecea, pe poziția a doua și la sfârșitul clasei a unsprezecea pe prima poziție, la fel și a douăsprezecea și șef de promoție pe liceu.”

A explicat cum s-a hotărât să devină profesor de matematică

Mădălin Ghiuler a evidențiat, pentru sursa menționată, argumentele care l-au determinat să se îndrepte spre o carieră didactică. Pe de o parte, a spus că i-a plăcut de la început ideea de a transmite și altora din cunoștințele sale. Pe de altă parte, practica pedagogică i-a demonstrat că îi poate face pe ceilalți să înțeleagă matematica. Nu în ultimul rând, și-a dat seama că simte că meseria de dascăl este potrivită pentru el, chiar dacă știa că salariile nu sunt la fel de generoase ca în alte profesii:

„De ce am vrut să fiu profesor de matematică? Sunt foarte multe justificări. Așa cum m-a învățat și pe mine cineva ceva când nu știam, am zis că mi s-ar potrivi și mie să fac același lucru.

Lucrând în perioada în care eram elev și student cu diverși copii, la practică pedagogică, am ajuns la concluzia că pot să fac și eu pe cineva să înțeleagă matematică.

Nu m-au interesat alte păreri, că în învățământ este greu, că salariile sunt mici...

Din punctul meu de vedere, trebuie să ai o chemare și mi-am zis că dacă nu mă duc eu, care am o chemare, se duce altcineva pentru care poate este opțiunea B. Și atunci nu e bine pentru copii. Copilul te simte dacă ești pentru clasă sau dacă intri în clasă, predai lecția că trebuie s-o predai și pleci. Pe lângă lecții trebuie să pui sufletul acolo.”

Experiențele din anii de școală i-au fost utile pentru a realiza ce ar trebui să facă un dascăl pentru elevii săi

În cadrul interviului pentru „ȘCOALA 9”, profesorul de matematică a insistat asupra faptului că anumite experiențe trăite în anii de școală l-au învățat cum ar trebui să procedeze un dascăl. Spre exemplu, este important să te adresezi tuturor elevilor tăi, să le acorzi aceeași șansă și să le pui în valoare calitățile: 

„Trebuie să acorzi tuturor aceeași șansă. Trebuie să discuți cu toți din clasă, trebuie să-i integrezi pe toți din clasă în lecție, ca să îl încurajezi și pe cel care în acel moment are poate mai puțină motivație.

Dacă îl atragi cumva, îl încurajezi, îi dai o activitate mică, atunci simte și el că-i place și că vrea să vină la școală. Dacă îl lași în ultima bancă, nu discuți cu el, ci doar cu cei câțiva care sunt activi... Eu am trăit ăsta, nu mi-a plăcut și am zis că dacă o să fiu profesor, nu o să fac la fel: eu o să discut cu toți din clasă pentru că toți sunt ai mei.

Nu putem fi toți de 10, așa că trebuie să-i dăm șansa și celui de cinci. Sarcinile trebuie împărțite pe nivele, nici pe cel de 10 să nu-l plafonăm, nici pe cel de 5 să-l întristăm cu teme prea grele...”