Ce se schimbă când faci un copil? TOTUL

Când devii mamă te transformi

Când devii mamă încetezi să exiști doar pentru tine. Pentru că nu doar ADN-ul tău, din cromozomii tăi, ci și din sufletul și inima ta s-a rupt o bucățică. Care acum se află în permanență în afara corpului tău. Și pe care continui să o simți ca și cum ar fi a ta.

Când devii mamă nu mai trăiești singură. Trăiești pentru și prin copilul tău. Ajungi să îl poți auzi chiar și când nu-ți vorbește, să îi simți lacrimile chiar și când nu-i curg pe obraji, să râzi din suflet alături de el, de fiecare dată când zâmbește.

Când devii mamă înțelegi câtă putere pot să aibă aceste patru litere: MAMĂ. Cum definesc ele întreaga existență umană. Pentru că totul pornește până la urmă de la o mamă. Care renunță la sine și își pune pruncul mai presus de orice. O mamă nu doar naște, ci creează viață.

Sufletul unei mame este atât de mare și de cuprinzător încât în el poate intra o iubire infinită. O iubire care nu poate fi exprimată în cuvinte și nici înțeleasă decât de alte...mame.

Cum m-am transformat eu de când am devenit mamă

Am devenit mamă la o vârstă tânără. Recunosc sincer că nu mă vedeam mamă, vreodată în viața mea. Iar acum nu mă văd altfel decât mamă. Privind în urmă nu-mi vine să cred că am reușit să cresc un copil nu 1 an sau 2, ci nu mai puțin de 12 ani. Sunt într-un fel mândră că am fost capabilă din inconștiență să dau tot ce am mai bun pentru copilul meu.

De când am devenit mamă am ajuns să privesc toți copiii lumii ca fiind ai mei. Să sufăr când îi doare ceva și să zâmbesc alături de ei. Am ajuns să nu mă mai pot uita la filme despre copii necăjiți fără să lăcrimez. Pentru că, da, atunci când ești mamă nu poți decât să te gândești că ar putea fi al tău în situația respectivă.

Primul an din viața fiului meu se află și astăzi într-un soi de ceață. Neavând prea multe ajutoare a trebuit să mă descurc singură nu doar cu viața de proaspătă mamă, ci și cu cea de femeie care trebuia să aibă o casă cât de cât curată, haine spălate și mâncare. Ceea ce, după cum mi s-a demonstrat, te poate transforma cu ușurință într-un zombie. Nu-mi imaginam vreodată că voi putea deveni capabilă de astfel de sacrificii: să renunț la somn, la mâncare, la grija pentru felul în care arăt, uneori chiar și la igiena personală.

Din al doilea an de viață mi-am impus să nu renunț la o mică plăcere personală: manichiura. Atunci când cele 24 de ore ale unei zile se scurg între plânsete, scutece murdare, lapte și mâncare de bebeluș, parcă nu sunt suficiente serialele pe care ajungi să le urmărești în clipele de dinainte de a adormi. Evident, înaintea copilului care, cu tot legănatul, se încăpățânează să rămână treaz. Mi-am propus de atunci ca, indiferent de ce se întâmplă, să îmi fac o dată pe săptămână manichiura. Singură, acasă. Nu era ceva extravagant, dar o astfel de plăcere personală valorează mai mult decât îți poți imagina.

Pot să îmi amintesc acum faptul că vreme de cel puțin 4 ani am reușit să îmi mențin silueta prin plimbările, nu tocmai scurte, pe care le făceam înspre și dinspre parc. Un parc mare, dar care era la distanță de vreo trei stații de autobuz. Îmi amintesc și cum am ajuns să mă împrietenesc cu alte mămici din parc sau de oriunde. Cum am ajuns să împărtășesc cu niște oameni relativ necunoscuți informații legate de scaunele copilului și de voma pe care o elimina. Priveam până atunci această categorie de oameni cu un fel de milă amestecată cu stupoare. Până când m-am trezit și eu printre ele.

Un episod memorabil și teribil de amuzant a fost cel în care am cunoscut o prietenă, la rândul ei mămică. Mă aflam într-un parc când un cuplu de vârstnici i-a oferit fiului meu niște popcorn. În vârstă de numai 2 ani pe atunci, nu se încadra în vârsta regulamentară pe care o cunoșteam eu cu privire la consum din diverse reviste și cărți de specialitate. Primul gând a fost acesta urmat de faptul că nu puteam cunoaște starea de igienă a bătrânilor respectivi. Mai exact, nu știam pe unde le umblaseră mâinile înainte de a ajunge în popcorn. Deci nu puteam periclita sistemul digestiv al copilului meu. Așadar am strigat la el să nu mănânce, aflată la o distanță considerabilă. Evident, tot parcul s-a uitat la mine și m-a privit, zic eu, cu o doză de uimire. Mi-a fost imposibil să îi explic copilului că nu poate mânca ceea ce i se oferise, prin urmare a trebuit să îmi strâng totul și să îl iau pe sus. Prietena mea m-a considerat o ciudată, dar între timp a înțeles despre ce este vorba.

Privind modul în care am ajuns să vorbesc cu oamenii, cred că este total diferit de cel în care o făceam înainte să fiu mamă. Cred că maternitatea te învață empatia. Îți arată cam cât de mare poate fi generozitatea. Te învață să privești oamenii dincolo de aparențe. Te învață să dai fără să aștepți neapărat ceva în schimb. Pentru că tu ajungi nu doar responsabilă pentru un pui de om, sânge din sângele tău și carne din carnea ta, ci ajungi să îl educi. Să crești un om. Și automat vrei ca ceea ce vede la tine să fie cea mai bună variantă. Așa că ajungi să te perfecționezi continuu, ajungi să lucrezi la tine și să te adaptezi pentru a ajunge un model. Nu pentru alții, ci pentru copilul tău.
Până când fiul meu a împlinit vârsta de 5 ani cred că nu am ratat niciun seminar și nicio publicație de parenting, pe care le răsfoiam din scoarță în scoarță. Astăzi am ajuns și eu să lucrez în acest domeniu și mi se pare cumva un lucru minunat. Cumva, cineva de Sus, a vrut ca strădania mea să nu fie degeaba și să continui aventura pe care am început-o datorită copilului meu.

Datorită lui am ajuns să scriu în loc să practic avocatură. Datorită lui am ajuns să fiu un om mai bun, să îmi doresc să fiu din ce în ce mai bună. Fiul meu a venit în viața mea pentru a mă ajuta să devin omul care sunt astăzi. și pentru care am schimbat TOTUL. Dar nu regret nici măcar o clipă.