Nu pune etichete pe copil, pune-le pe borcane!

Să ne imaginăm un scenariu în care copilul, vizibil afectat cu obrajii plini de lacrimi, aleargă către unul dintre părinți, acuzându-l pe celălalt pentru că „l-a făcut prost/ leneș/ nesimțit etc.”. Nu este greu de imaginat, fiindcă se întâmplă și din păcate, se întâmplă frecvent. De regulă, răspunsul care considerăm noi că ar ajuta copilul să se calmeze este: „A avut o zi grea, știi că nu vorbește serios”, iar de aici înainte, apar certurile și nemulțumirile din cuplu, copilul devenind din ce în ce mai nefericit și mai sensibil la sentimentele și tensiunea dintre cei doi părinți. În jurul acestui conflict care crește precum un blugăre de zăpadă, gravitează întrebarea copilului etichetat: „Oare din cauza mea se întâmplă toate acestea - din cauză că sunt eu prost/ leneș/ nesimțit?”

Cu siguranță nu toate zilele noastre sunt un curcubeu și tendința de a ne descărca, cu precădere asupra celor mici, care sunt ținte ușoare, ne vine imediat la îndemână. Poate că ți-ai ieșit o dată din fire și apoi ți-ai promis că nu o vei mai face din nou, însă viața te-a pus la încercare și ai ajuns, fără să îți dai seama, în aceeași ipostază. Nu este dificil să ieșim din panta pe care am apucat să alunecăm odată ce ne-am permis să ne etichetăm copilul. Fie că vorbim despre o descărcare emoțională, fie că vorbim despre nevoia de a-l motiva pe copil să atingă mereu un anumit standard pe care îl impunem noi, etichetarea va rămâne cu cel mic pentru tot restul vieții. Copilul tău este... ei bine, al tău! Nu are nevoie de o etichetă, fiindcă tu știi prea bine ce se află acolo.

Cuvintele dor și nu degeaba se spune că dor mult mai tare decât faptele. Cuvintele dor, pentru că rămân; pentru că nimeni nu le poate șterge și pentru că nimeni nu le poate înlocui, mai ales atunci când ele sunt aruncate de cele mai relevante persoane din viețile noastre. Un copil este de cel puțin două ori mai fragil decât suntem noi, adulții, iar cuvântul nostru chiar devine lege pentru ei. Dacă pare că nu te ascultă, nu însemnă și că nu integrază informația. Copilul absoarbe foarte ușor tot ceea ce îi spui tu. Copilul tău devine curajos, atunci când tu îi oglindești această trăire și se închide într-o cochilie ori de câte ori îl acuzi de timiditate și neputință. Copilul tău va crește cu eticheta pe care tu i-o pui și după cum intuiești deja, îi va fi extrem de dificil să înțeleagă într-o zi că acea etichetă nu îi aparține și să găsească tăria necesară pentru a o îndepărta și înlocui cu alta. Cu toții avem răni, însă nicio rană nu se compară cu cele lăsate în viețile noastre chiar de proprii părinți - oamenii care ar trebui să ne ghideze și să ne ajute.

Este important să înțelegem că noi, în calitate de părinți, dăm startul dezvoltării copilului nostru. În funcție de ceea ce investim noi în el și de ceea ce verbalizăm, copilul nostru va ajunge să se dezvolte mai fericit, sau mai puțin fericit. Încearcă să nu uiți care este rolul tău în viața celui mic și să lași la o parte frustrările și impulsurile. Nu este ușor să fii adult și nu este ușor să fii părinte, însă bucuria care îți adoarme în brațe în fiecare seară și pe care o vezi crescând de la o lună la alta, transformându-se și devenind din ce în ce mai mult un omuleț cu personalitate puternică este ceea ce te menține pe drumul cel bun.

Uită de etichete!

Etichetele nu își găsesc locul în relația cu copilul tău; etichetele rămân în cămară și atât. Este foarte ușor și la îndemână să aruncăm câte un cuvânt, însă consecințele presupun ani întregi de luptă și de mâhnire, iar dacă suntem cu toții de acord cu un lucru, atunci acesta este următorul: Timpul trebuie prețuit! Mai ales atunci când avem copii și cresc mai rapid decât ne-am putea imagina măcar. Timpul nu trebuie umplut cu fel de fel de cuvinte aruncate la nervi și nici nu trebuie lăsat să treacă printre clipele de frustrare în raport cu al nostru copil. Timpul nu ne așteaptă; el trece într-un mod fluid prin viață și ne lovește din când în când puțin mai tare. Atunci conștientizăm că au trecut anii și ne întrebăm: „Oare unde s-au dus?”; atunci am vrea să dăm timpul înapoi; atunci am vrea să ne iubim mai mult copiii și să îi apreciem mai tare - atunci, când deja timpul trecut ne demonstrează că este mult, mult prea târziu și râde de noi și de alegerile noastre. Noi suntem stăpâni pe gândurile și emoțiile proprii, nu ele asupra noastră! Nu te lăsa condus de impulsuri, ci de rațiune! Apreciează-ți minunăția de copil și fii alături de el!