10 bucurii pe care numai o mama le traieste

1. Bucuriile unei mame:
Facem descoperiri la fiecare pas

"Cum se leaga (sau mai bine zis deznoada) sireturile, cum se desface pantalonasul - fiindca altfel degeaba te asezi pe toaleta si faci pipi prin el, cum tinem lingura in farfurie si nu in aer, cum miroase pielea... de pe toate partile corpului la care ajunge, ce gust are iarba, ce se intampla cand scapam farfuriile pe jos... Si asa mai departe. Am ajuns la concluzia ca mai toate actele copilului iesite din comun, la care primul meu impuls este sa "sar" ca "Ce faci mami, nu facem asta!", sunt de fapt pentru el incursiuni in necunoscut. Ii sunt necesare. Pustii mei m-au invatat ca oamenii sunt in copilarie adevarati exploratori.

M-au invatat ca pasul "Hai sa iti arate mama cum se leaga sireturile" vine mai tarziu, dupe ce ei mai intai sunt lasati sa le roada, sa le rupa, sa le innoade. Numai atunci vor fi dispusi sa incerce si ceva nou... ceva ce inca nu au incercat! Descoperirile "mature", "eficiente" (adica toate lucrurile de bun-simt pe care vrem noi sa ii invatam pe copii) le vor face ei abia dupa ce isi fac propriile descoperiri... "irationale" si naucitoare pentru noi! Am ajuns sa ma mandresc cu faptul ca... aproape am dat in mintea copiilor. Si ca ma bucur acum si eu de descoperirile total "ticnite" pe care le fac ei!" (Miruna, 32 de ani, mama de baieti - 3 si 6 ani)

2. Bucuriile unei mame:
Trairea in prezent, aici si acum

"Anita ma solicita 100%. Nu mai apuc sa simt ca pierd timpul sau ca am si alte lucruri de facut... Indiferent cate lucruri imi raman nebifate pe lista zilnica, am sentimentul ca am facut ceva ce merita si ca am trait o zi plina. Am auzit mame nemultumite ca nu mai au vreme sa se gandeasca la ele insele, sa ramana singure cu gandurile lor. Am crezut ca imi va lipsi asta. Dar constat ca imi face bine... Anita ma aduce in prezent, aici si acum. Nu are cum sa imi mai fuga mintea in alte parti. Pur si simplu simt o bucurie si o implinire de nedescris atunci cand sunt cu ea. Imi dau seama ca fiecare lucru pe care il intreaba si pe care il experimenteaza are importanta pentru dezvoltarea ei, si ca eu sunt un actor vital in mediul ei. Practic, dezvoltarea ei este cel mai valoros "job" al meu, cel mai maret. Si atunci trebuie sa raman conectata aici si acum, la ce ii trebuie, ce cauta, ce ma roaga. O monitorizez si particip la descoperirile si la progresele ei. Si nu ma simt deloc vinovata ca nu am vreme si ca nu ma mai intereseaza altceva la fel de mult... Ma simt mai vie ca oricand in viata mea. A, si o alta parte buna este ca noaptea, dupa ce o adorm, cad lata si dorm cel mai odihnitor somn. Sunt de neclintit, nimic nu ma mai poate deranja. Pana si in in somn am ajuns sa traiesc... in prezent!" (Romanita, 26 de ani, mamica unei fetite de 3 ani)

3. Bucuriile unei mame:
Bucuriile lui, pe care nu mi le imaginam

"Un moment care m-a umplut de bucurie am avut chiar astazi. Teo (are trei ani) pictase si acum strangea. A luat paharul cu apa si a pornit cu el la chiuveta, sa il spele. Eu il priveam. A varsat apa si... atunci s-a facut un "click" in capusorul lui. A stat cateva secunde cu ochii pe jetul de apa din robinet, apoi a pus paharul sub el pana l-a umplut. A varsat paharul in chiuveta, privindu-l atent si lung. Apoi l-a dus din nou sub jetul de apa si l-a incarcat. Iar l-a varsat in chiuveta. Lent, fara graba. De data asta si-a dat seama ca trebuie sa inchida apa de la robinet, ca sa vada cum curge apa din pahar, pentru a se duce pe scurgere. Apoi iar a deschis robinetul si a umplut paharul, dupa care a lasat apa din el sa se scurga incet-incet. Si iar. Si iar. Si iar. A facut asa de mai bine de 10 ori, cu o concentrare care m-a lasat masca. A scapat paharul din mana de cateva ori (i-a alunecat, fiind ud) si a scos un zgomot de am crezut ca se va sparge - eu una m-as fi speriat. Dar pe el nu il deranja nimic din concentrarea pe care o avea. El trebuia sa observe cum se duce apa din pahar, pe scurgere. Dupa cateva minute de liniste in camera (nu se auzea nici musca) si de atentie maxima din partea lui, Teo s-a oprit, a luat paharul si l-a adus pe masa. Spalat, desigur. Si si-a vazut mai departe de treaba...

Cum sa nu ma bucur?! Ca am ocazia sa fiu martora la asa ceva, la un episod atat de simplu, de mic si de important totusi, din viata copilului. Si ca inteleg inca putin din lumea lui... Cu ce atentie si satisfactie facea el ce facea acolo! Nu stiu bine ce constata el, dar cu siguranta un proces cognitiv a avut loc acolo. O achizitie cognitiva a avut cu siguranta loc, caci avea rost ce facea. Iar linistea si echilibrul pe care si le-a pastrat mai departe imi confirma acest lucru. Cum sa nu ma bucur de aceste bucurii ale lui si, mai ales, cum sa nu zis "bogdaproste" si sa nu ma bucur ca nu m-am grabit sa il judec si sa il intrerup? Ca am avut ocazia sa observ de la inceput ce face si sa nu il cert, sa nu il grabesc cu stransul... Este cu adevarat fascinanta lumea copiilor! Este ceva ce noi, adultii, ar trebui sa invatam din nou, caci suntem "analfabeti" in zona asta!" (Miruna, 32 de ani, mama de baieti - 3 si 6 ani)

4. Bucuriile unei mame:
Cand copilul invata de la mine (dupa ce mai intai se impotriveste)

"Acesta este unul din lucrurile care ma mangaie cel mai tare. Atat m-am panicat in primii doi-trei ani de viata ai lui Vladut, cand am facut cunostinta cu latura lui incapatanata! Din "NU" si "Mami, eu vreau ASA" nu il mai scoteam... imi venea sa plang zilnic, dupa fiecare interactiune mai aprinsa cu el, disperata ca nu mai stiu cum sa il fac sa inteleaga ca ii vreau binele. Parca era "montat" sa ma contrazica si sa ma sfideze. Are un temperament foarte puternic. Seara cadeam sfarsita la culcare si ma indoiam teribil ca as fi o mama buna. Vorbeam cu prietene, citeam sfaturi de parenting, intram pe forumuri de mamici, si asa ma mai calmam, caci vedeam ca nu sunt singura care are la usa casei un "Gica-Contra" nerezonabil de numai doi ani. Dar "buba" mare tot nu imi trecea: propriul meu copil nu parea sa vrea sa invete nimic bun de la mine...

Prin al treilea an mi s-au deschis ochii si am inceput sa il observ. Poate ca abia atunci am inceput si sa il vad. Desi tot cu "NU" inainte, Vladut al meu facea ceea ce vedea la mine si ceea ce il invatam - deja fara nicio speranta, ci doar asa, ca sa bifez ce stiam ca trebuie sa faca o "mama buna". Nu mi-a venit sa cred, intr-o dimineata de week-end, cand am iesit cu el in parc, m-am asezat pe o banca si l-am privit cum se joaca. Avea formele din plastic pentru nisip si inalta tot felul de constructii. Dupa ce a terminat cateva aparente casute, le-a privit, le-a bibilit, le-a dat tarcoale, apoi le-a daramat satisfacut si a inceput sa... isi stranga formele de jucarie. Ceea ce nu facuse nici macar o data pana atunci...

Si atunci mi-am dat seama ca nu il lasasem EU pana atunci sa le stranga, pentru ca ii ceream o data, ii ceream de doua ori, il luam cu mine, incercam sa il pacalesc sa le strangem impreuna si in final cedam obosita si le strangeam eu. Ei bine, acum nu am mai facut asta, caci nu ne grabeam nicaieri. Si cand el a fost gata, le-a strans singur!!! Si nu oricum, ci... exact asa cum le strang EU. Care vasazica, m-a studiat si a inregistrat! Fara sa semnaleze ca are o asemenea prezenta de spirit! In timp ce eu eram convinsa ca vorbesc la surzi si ca fac pentru chiori... Din acea dimineata in parc, am inceput sa il observ mai des si sa stau mai mult cu "mainile in san", ca sa vad ce face. Si, intr-adevar, nu m-am inselat: face ce vede! Face ce il invat! Ce ii arat eu face... Doar ca nu cand ii spun eu. Ci cand ma distantez si am rabdare..." (Ana-Maria, 30 de ani, mamica lui Vladut de 3 ani si jumatate)

5. Bucuriile unei mame:
Increderea deplina pe care mi-o arata

"Micutul meu are acum 3 ani si cateva luni si devine mai independent pe zi ce trece. Am inima indoita, nu pot sa spun ca imi place intotdeauna, pentru ca nu mai sta sa il pupacesc la fel ca inainte: una-doua, are ceva de facut, ceva de descoperit sau de incercat! Nu mai pot nici sa il imbrac, ca tipa si se agita; nu ma lasa, vrea singur. Insa vin momentele cand imi cere ajutorul, ca un prunc mic ce inca este, si atunci o face cu atata incredere, ca ma dezarmeaza! De exemplu, dupa ce vrea sa se dezbrace singur de bluza si reuseste cu mult efort sa scoata doar capul, asa ca bluza ramane blocata prin spatele gatului si el nu mai poate sa o dea jos de pe maini. Este atat de caraghios si de adorabil cand vine si spune "Nu pot, dezbraca-ma"!

Sau - momentul asta ma topeste de tot si sper sa se prelungeasca inca multa vreme - la trezire. Cand este el inca bezmetic si atunci este complet vulnerabil. Daca stie ca trebuie sa mergem la gradi, la joaca sau altundeva unde ii face placere, vine la mine cu sosetele sau cu ghetele pe care nu poate sa si le puna singur. Vine spre mine grabit si impleticindu-se, privindu-ma de departe cu ochii lui mari si senini si cu mana intinsa spre mine, prea adormit ca sa poata vorbi si spune doar "Nu pot...". Atat. Si este sigur ca il voi ajuta. Despre increderea asta vorbesc... Cum sa nu ma faca fericita?" (Adina, 28 de ani, mama lui Alex, de 3 ani)

6. Bucuriile unei mame:
Un mic omulet, pe care il descopar 

"Am fost in observare la gradinita, la clasa copilului meu. Am putut sa stau in clasa timp de aproape jumatate de ora, pe un scaunel langa perete si sa ma uit la copii. Au fost cam agitati in primele 10 minute, mai ales al meu, dar apoi si-au revenit la normal. A fost pentru mine o experienta neasteptata... Copiii au o lume a lor, similara cu a adultilor. Parca sunt doua lumi paralele. Mi-am vazut copilul relationand cu alti "omuleti", intr-un mod in care nu o face cu noi, acasa. Cum sa spun, aveau fiecare "randuiala" lui in clasa. Stiau de unde sa ia un lucru si unde sa il aseze, iar daca nu o faceau, alti copii - si nu adultii - le atrageau atentia. Am descoperit astfel ce ordine stie el sa pastreze si ce spirit justitiar are, la doar 4 ani. Nu remarcasem...

Umbla cu un instrument de lemn de spart nuci si miezul il impartea cu vreo 5-6 copii care se adunasera in jurul lui. Nu favoriza pe nimeni si ii punea sa isi astepte randul pe cei mai grabiti, care se impingeau in masa lui. Le amintea sa nu ii atinga nucile si sa tina mainile la spate, si daca nu pot, sa mearga pe un scaun sau in alta parte din clasa pana cand vor putea (!!? Atunci am "furat meserie" de la el, mi-am notat cum sa il abordez, la randul meu, acasa!). Unui baietel a refuzat in mod repetat sa ii ofere miez de nuca pentru ca nu stransese pe masa pe care decupase niste hartie colorata... "Du-te si strange mai intai. Trebuie sa strangi acolo, ca daca o sa vrea un alt copil sa se aseze, cum o sa stea in hartiile tale. Nu pot sa iti dau miez, pentru ca nu vrei sa strangi acolo." Nu mi-a venit sa cred ca asist la asa ceva, ca acesta este copilul meu... Nu il vazusem intr-o astfel de ipostaza niciodata pana atunci. Este cu adevarat un om... mai mic! Am realizat ca el deja devine OMUL pe care ma straduiesc sa il cresc!" (Mihaela, 33, mamica unui baietel de 5 ani)

7. Bucuriile unei mame:
Zambetul pe care mi-l daruieste copilul

"Cea mai mare bucurie pe care o am de la copiii mei ramane zambetul pe care mi-l ofera... Semnul ca sunt bine, ca sunt senini, linistiti, ca peste toate furtunile pe care le-au avut ei cu ei, cu alti copii sau cu mine, s-a asternut pacea. Cand imi zambesc ei dimineata, viata capata - de fapt isi reinnoieste - sensul; iar eu toata ziua port imaginea lor in minte. Cand imi zambesc dupa ce ne-am certat sau ne-am imbufnat, parca imi iau o piatra de pe inima. Nimic nu-mi doresc mai mult decat linistea lor, iar asta o vad in zambetul pe care mi-l daruiesc." (Ioana, 37 de ani, mama unei fetite de 10 ani si a unui baietel de 6 ani)

8. Bucuriile unei mame:
Copiii aduc la suprafata ce este mai bun in mine

"Bucuriile pe care mi le dau copiii sunt totodata si cele mai mari provocari si datorii pe care le am fata de ei. Ei scot la suprafata ce este mai bun in mine. Simt uneori ca trec prin probe de foc, in care nervii imi sunt intinsi la maxim, si totusi incerc sa imi pastrez rabdarea, blandetea, intelegerea... Cand cred ca voi ceda, cand nu mai vad limpede, ma asez si ii las in plata Domnului. M-am surprins nu o data punandu-ma la mintea lor si mi-a parut tare rau ca nu am avut atunci mai mult de 3, 4, 5 sau 6 ani. Un astfel de episod a fost chiar recent, cand, mi-e rusine sa o spun dar o marturisesc, eram pe cale sa ii rup hainele fiicei mele de 4 ani. Ma straduiesm timp de o ora sa o adorm la pranz, pentru ca era deja plangacioasa si obosita, dar n-a fost chip. Cand eu insami aproape adormisem, s-a hotarat sa se trezeasca de-a binelea si sa mearga in sufragerie la televizor. Fara sa imi ceara voie, fara sa imi spuna, desi convenisem ca abia dupa ce doarme poate privi desene animate...

N-a fost cu putinta un dialog, pentru ca nu te intelegi cu ea cand nu doarme, dar nici cu mine, se pare. Cand a intrat sotul meu in camera din cauza plansetelor, ne-a gasit pe amandoua tragand de hainele cu care ea vroia sa se imbrace ca sa mearga in sufragerie. Ea tragea de o maneca a bluzei, eu de cealalta... Era un adevarat concurs! Nu aveam amandoua, la un loc... nici macar 4 ani! Atunci mi-am dat seama ca pur si simplu trebuie sa ma opresc, sa ii las pe copii sa fie copii (adica imposibili, nerezonabili si incapatanati pana in panzele albe), iar eu sa fiu mama. Sa fiu ce nu pot ei sa fie deocamdata. Un model de rabdare, de maturitate, de intelepciune... Si se pare ca pot, incet-incet... Am un motiv suficient de puternic sa scot ce este mai bun in mine. Si ma bucur nespus atunci cand vad la mine, cu surprindere, ca pot - cu drag chiar - sa las de la mine, sa astept, sa tac, sa mangai, sa rabd..." (Monica, 35 de ani, mamica a doua fetite de 4, respectiv 7 ani)

9. Bucuriile unei mame:
Cata frumusete poate sa iasa din mine... De necrezut!

"Este mai mult decat o bucurie, este o stare coplesitoare de uimire, emotie si recunostinta, sa ma uit la copiii mei si sa ma minunez ca i-am purtat in pantece si ca... au iesit din mine. De cand sunt mama, inteleg ca nici o valoare si nici o realizare pe lume nu se compara cu puiul de om. Sa cresti un OM - nimic nu egaleaza experienta si performanta asta. Apoi ma uit la ei si vad cata puritate, cata prospetime si frumusete au. Parca au luat ce este mai frumos din mine si din sotul meu, inmultit la puterea a treia! Nu stiu cum face Dumnezeu minunile astea, dar copiii mereu mi s-au parut ca vin ca o varianta perfecta, mult mai buna si mai frumoasa, a parintilor. Iar acum ma uit la propriii meu copii si observ asta... Ma uit la ei de peste 3 ani si inca sunt stupefiata cata frumusete, si interioara si exterioara, poate sa iasa din mine, care nu sunt nici pe departe atat de frumoasa. De necrezut!" (Alina, 26 de ani, mamica unui baietel de 3 ani si a unei fetite de 1 an)

10. Bucuriile unei mame:
Cand imi spune "Multumesc"

"Raluca ma topeste atunci cand imi spune "Multumesc". Are un fel absolut adorabil de a stalci cuvantul asta, pe care se straduieste sa il spuna (si este lung pentru ea), doar pentru ca am insistat si mereu ii amintesc sa raspunda astfel, celor care o ajuta sau ii ofera ceva. A vazut ca ma bucur cand o aud si a devenit tare constiincioasa, acum practic imi spune "Multumesc" si cand o pup. Ma emotioneaza ca un copil atat de mic face un efort doar ca sa isi multumeasca mama.

Banuiesc eu ca o sa ii treaca atunci cand mai creste (si stiu ca va fi o etapa normala si ca va reincepe ulterior sa il spuna, dar dintr-o motivatie interioara, sper). Dar acum, "Multumesc"-ul ei practic inseamna "Te iubesc, mami, vreau sa fii multumita de mine". Stiu ca o face pentru mine, nu pentru ca intelege folosul cuvantului. Si desi suna cam urat, ca si cand m-ar bucura dependenta fetitei mele de mine, nu e asta, ci ma emotioneaza sa vad cat de importanta sunt eu pentru ea... Si pentru asta imi vine sa-i raspund de fiecare data - si chiar o fac - cu "Si eu iti multumesc!" Si atunci primesc si un zambet..." (Mariana, 29 de ani, mamica unei fetite de 2 ani)

Dragi mamici cu pitici, voi ce bucurii, pe care poate ca doar o mama le traieste, ati vrea sa impartasiti cu noi?