E o puturoasă, dragă! În fiecare zi, la prânz, când o culcă pe fiică-sa, stă și ea în pat

E o puturoasă, dragă. În fiecare zi, la prânz, când o culcă pe fie-sa, stă și ea în pat. Zice că altfel nu adoarme a mică. Ce să zic, parcă eu n-am avut copii. Dar eu n-aveam timp să dorm cu ei în pat, aveam treabă. Asta dă vina pe fie-sa ca să doarmă și să nu facă nimic!

Așa o judecă lumea pe o mamă care alesese să fie receptivă la nevoile copilului ei. Nu că ar fi vrut să doarmă în pat cu copilul în fiecare zi la prânz (între noi fie vorba, nici măcar nu dormea de fiecare dată), dar știa că altfel copilul nu adoarme. Și nu era dispusă să chinuie copilul nici pentru o oală de mâncare, nici pentru gura lumii.
Doamna asta despre care povestesc eu, există. Nu sunt eu. Deși am fost și eu în locul ei mult timp și, deși sigur-sigur am fost și eu judecată la fel. Sunt convinsă că ai putea fi și tu în locul ei. Dar nu suntem noi. Fetița ei, care era mică pe vremea aia, este acum la facultate.

Păi e simplu, dragă, lași liniștită copilul acasă cu bona și tu te duci înapoi la muncă. Acolo programul e program, pauza e pauză, poți să mănânci liniștită un sendviș și gata. A făcut copii ca să-i crească altcineva.

Așa o judecă lumea pe o altă mamă, care a ales să se întoarcă la serviciu foarte devreme. De ce a ales asta, e fix treaba ei. Poate că familia nu putea supraviețui fără salariul ei. Poate, din varii motive pe care nu le putea rezolva singură, nu reușea să se conecteze la sine sau la copil, și căuta să fugă. Poate nu lăsase copilul "liniștită" cu bona sau cu bunica și poate i se rupea sufletul în fiecare dimineață când ieșea pe ușă. Nu știm. Și nici nu e treaba noastră să știm. Și nici să judecăm...
Doamna asta despre care vă povestesc, e o mamă minunată. Doar că viața a adus-o în punctul ăla în care n-a putut sta acasă mai mult de câteva luni cu copilul ei. A ales să accepte situația așa cum a venit și să scoată ce-i mai bun din ea. Copilul ei e mare deja, iar ei doi au o relație foarte bună.

Vai, e o mizerie la ea acasă, cum n-ai văzut. Zice că are copil mic și face mizerie. Am avut și eu copil mic, dar copilul e copil și casa e casă. Nu pot acum să las casa cu fundul în sus doar pentru că am copil. E puturoasă. Își caută scuze.

Așa e. Acasă la mama asta era mizerie. Erau firimituri pe sub masă și apă pe jos în baie. O coajă de banană aruncată într-un colț și mânuțe mici cu urme de miere pe mobila din bucătărie. Sub o pernă de canapea era un castron gol. Hainele murdare se adunaseră teanc. Vasele erau în chiuvetă, așteptau să le vină rândul. Mama aia nu știu dacă ai putea fi și tu, dar eu mi-o asum. Eu aș fi putut fi în locul ei. Și am fost.

Dacă te-ai gândit măcar o dată să judeci o astfel de mamă, să-ți spun perspectiva mea. În casa mea, foarte mult timp, a fost dezastru.

De ce? Pentru că la mine în familie, atunci când eram eu mică, întâi se făceau treburile casnice și apoi, dacă mai rămânea timp (și, de obicei, nu rămânea), timpul ăla era petrecut cu copilul.
Pentru că eu visam noaptea ca mama să lase mătura și să joace "Piticot" cu mine.
Pentru că eu știu și am simțit asta: un copil se simte mult mai confortabil într-un mediu dezorganizat, dar unde primește atenție, decât într-un muzeu, unde nu mai e timp și de el.

Concret, eu am ales invers. Să petrec timp cu copiii și apoi, dacă mai e timp, să-l petrec în treburi gospodărești. Cu unul sau doi copii mici, pentru mine timpul pentru gospodărie era aproape nul. Acum, că au mai crescut, casa mea arată bine. Dar zâmbesc cu multă înțelegere și căldură către toate mamele care încă nu pot, care încă nu sunt acolo, într-o casă ordonată și curată. Care sunt încă în simbioză cu copilul și nu cu mătura.

Oamenii judecă. Judecăm pe toată lumea. Judecăm vânzătoarea și pe șoferul din mașina din față, ne judecăm colegii și șefii, ne judecăm prietenii și familia. Judecăm pe oricine, mai ales atunci când noi nu suntem ok cu noi înșine.
Bârfa și judecata sunt primele semne că noi nu suntem ok cu noi înșine, că nouă nu ne place ceva la noi înșine.
Dar, cel mai mult judecăm atunci când suntem mame.
Tocmai pentru că atunci când suntem mame, trecem prin o mie de emoții legate de nesiguranță.
Tocmai pentru că atunci când suntem mame, responsabilitatea noastră e enormă, dar aproape totul e neprevăzut.
Tocmai pentru că atunci când suntem mame, nu știm, de multe ori, ce avem de făcut. Asta ne face nesigure și temătoare.

Ce legătura are una cu alta? Simplu.

E mult mai ușor să ai o părere mai bună despre tine dacă te compari cu ceilalți din jur, care sunt praf, care nu sunt în stare să-și crească un copil sau să-l educe.

În același timp, creierul tău știe, dar nu-ți spune, că sunt lucruri la tine care nu îți plac. Lucruri pe care creierul nu te lasă să le recunoști și atunci le proiectează pe ceilalți. Te înfurie mama aia care s-a întors la birou la 3 luni ale bebelușului pentru că ți se pare că nu s-a dedicat suficient copilului. Ok, poate fi asta. Dar poate fi și un dubiu al tău că TU ești cea care nu s-a dedicat suficient copilului său.

Sigur, și temerile legate de noi însene pot fi exagerate. Pot veni (și, de obicei, vin) ca un răspuns la nevoia care ne-a fost inoculată, aceea de a fi perfecte. Așa că poate că eu mă dedic suficient copilului, dar crezând despre mine că nu îi sunt suficientă pentru că nu sunt perfectă, proiectez asta asupra altor mame. Și le judec. Și le pun etichete.

Meseria de mamă îți dă foarte multe portițe de a fi judecată. Poți fi judecată pentru că ești prea dedicată copilului sau prea puțin dedicată, că muncești prea mult sau prea puțin, că ești prea aranjată sau prea puțin aranjată, că petreci prea mult timp doar cu soțul sau prea puțin, că ești prea gospodină sau prea puțin gospodină, că gătești prea mult sau prea puțin, că eși "ortorexistă" sau prea nepăsătoare în legătură cu alimentația copilului, că vaccinezi sau că nu vaccinezi, că alăptezi sau că nu alăptezi și câte și mai câte.

E simplu să judeci. Ne vine facil câteodată. Dar, provocarea e să nu o faci. Să nu o mai judeci pe mama de lângă tine, pentru că nu știi ce lupte duce, ce oboseli cară în spinare, ce zi a avut, ce viață a avut. Nu știi ce valori i-au fost insuflate, ce dorințe are ea și ce frici. Poți să o ajuți, dacă vrei. Dar n-o mai judeca. E dureros...

Bună! Eu sunt Diana Vijulie, mama Emei și a lui Filip și mă bucur să te cunosc. Te invit la mine pe blog unde sper să găsești idei bune, gânduri frumoase, o atmosferă caldă și primitoare, un zâmbet... Mă poți descoperi în fiecare postare pe care o vei citi. www.gangblog.ro