"Sunt copii care au nevoie de oameni să le arate că viaţa poate fi şi mai blândă". Interviu cu Daniela, voluntar la Ajungem MARI

O rază de speranţă a apărut acum mai bine de 8 ani, în vieţile lor odată cu voluntarii Ajungem MARI, cei care merg în fiecare săptămână în centrele de plasament şi apartamentele de tip familial ca să îi ajute pe copiii şi tinerii de aici la teme, să cunoască mai bine lumea înconjurătoare şi viaţa din afara centrelor, să se pregătească pentru viaţa independentă de după ce vor fi nevoiţi să părăsească sistemul de protecţie şi, mai presus de toate, să le fie sprijin, suport şi prieteni, prieteni pe care să se poată baza şi pentru care să nu se teamă că dispar peste noapte din vieţile lor. În fiecare an, la final de vară şi început de toamnă, are loc campania de recrutare a noilor voluntari, pe lângă cei care rămân în proiect de la un modul la altul. Iar anul acesta este nevoie de încă 1.600 de oameni cu suflet mare, în București și 23 de județe, care să ajute la schimbarea vieţii unui copil dintr-un centru de plasament.

Campania de recrutare se desfășoară până pe 20 septembrie, apoi sunt programate testarea psihologică, interviul şi trainingul. Ajungem MARI este unicul program naţional care de 8 ani susţine pe termen lung educaţia copiilor şi tinerilor instituţionalizaţi şi din medii defavorizate. Peste 3.000 de copii şi tineri sunt sprijiniţi de voluntarii organizaţiei, aşa că am invitat-o pe Daniela Prună, unul dintre voluntarii care s-a alăturat anul trecut acestui proiect, să ne spună ce înseamnă pentru ea acest program şi de ce este nevoie de cât mai mulţi oameni care adere la această misiune.

• Daniela, cum ai ajuns să faci voluntariat şi de ce ai ales să lucrezi cu copii şi tineri din sistemul de protecţie?

Căutam de mai multă vreme o organizaţie prin intermediul căreia să îmi aduc aportul în societate. Aveam nevoie să fac bine şi îmi dădeam seama că voluntariatul este calea. Există în lumea asta o mulţime de nevoi şi ele trebuie rezolvate, iar pentru mine este de-a dreptul minunat faptul că am descoperit Ajungem MARI şi că prin intermediul acestui program rezolvarea acestora chiar se concretizează.

• Ai vorbit de nevoi. Care sunt nevoile copiilor şi tinerilor din centrele de plasament?

Sunt atât de multe! În mod evident, în primul rând vorbim de nevoia de securitate, de constanţă a unor oameni de încredere în vieţile lor, oameni pe care să nu se teamă că îi vor pierde de pe o zi pe alta, fără vreo explicaţie sau posibilitatea de a-i revedea. Sunt copii care au mari probleme când vine vorba de încredere în propria persoană, dar şi în ceilalţi, care s-au obişnuit ca ei să nu conteze pentru ceilalţi şi se aşeaptă oricând să fie din nou părăsiţi.

Aceşti copii au nevoie de sprijin în toate domeniile, inclusiv în cel educaţional. Cei mai mulţi dintre ei nu au motivaţie. Vin din medii complicate, unde şcoala nu a reprezentat niciodată o prioritate. Mai mult, au credinţa fermă că ei nu pot mai mult şi atunci este nevoie de oameni care să le arate că nu sunt cu nimic mai prejos faţă de colegii lor de şcoală care au avut şansa de a creşte într-un altfel de mediu.

Eu, de exemplu, de prima dată când am intrat pe uşa centrului am fost informată că băieţii cu care urma să lucrez sunt în prag de corigenţă la matematică. Aveau nevoie de ajutor şi la română, dar matematica era în acel moment o urgenţă. Mi-am asumat eu lucrul cu ei la română pentru că ştiam că îi pot ajuta în acest sens, iar pentru matematică am început imediat să caut voluntari care să îi poată sprijini.

• Spune-mi puţin despre copiii cu care lucrezi. Care e povestea lor? Cum îi ajuţi?

Eu mă întâlnesc săptămânal cu Cristi şi Radu, amândoi acum în vârstă de 14 ani. Cristi este în clasa a V-a şi este vorbăreţul dintre ei. Îmi povesteşte mereu ce se întâmplă şi la şcoală, şi la centru. Mi-a spus că la şcoală are de-a face cu tot felul de situaţii, inclusiv de bullying din partea colegilor, însă îmi spune – şi mă bucur mult să aud asta – că profesorii şi directorii sunt implicaţi şi reuşesc să ţină lucrurile sub control. Facem temele împreună, citim lecţiile şi încerc să îl ajut acolo unde observ că nu a înţeles anumite lucruri şi după ce încheiem lecţiile ne aşezăm şi discutăm liber despre lucrurile pe care simte nevoia să le împărtăşească, îi răspund la curiozităţile pe care le are, îl ascult cu totul, sunt acolo pentru el.

Radu este în clasa a VI-a şi are o soră mai mare cu 2 ani, amândoi locuind aici. E mai puţin comunicativ, dar cu toate astea am reuşit să stabilim o conexiune şi ne înţelegem bine. Din păcate cu el încă nu simt că am făcut mari progrese la limba română. Deşi are o capacitate mult mai bună de înţelegere, anii şi experienţele trăite şi-au spus cuvântul, astfel că nivelul lui de interes şi de implicare în ceea ce priveşte şcoala este mult mai scăzut. Este pasionat, în schimb, de fotbal. Joacă într-o echipă, merge regulat la antrenamente şi are chiar planuri de viitor în această direcţie.

La Cristi se vede clar evoluţia, i-au crescut notele la şcoală, se simte că lucrează şi cu cât se descurcă mai bine cu atât creşte şi motivaţia. La Radu, chiar dacă rezultatele nu sunt la fel de palpabile, se observă schimbările. Are doar nevoie de mai mult timp, iar ăsta e şi rolul nostru principal aici: să le dăm timp şi să îi ajutăm aşa cum au ei nevoie, să înţelegem că toată experienţa lor de viaţă de până acum i-a influenţat extrem de puternic şi că nu putem să aducem un plus în vieţile lor decât cu multă înţelegere, acceptare şi sprijin. Cu paşi mici îi ajutăm să devină mari şi responsabili.

• Ce ţi se pare cel mai complicat în activitatea asta a ta?

Eram convinsă că cel mai dificil va fi să ajung pe aceeaşi lungime de undă cu copiii, să-i fac să mă accepte şi să aibă încredere în mine. În realitate, cel mai complicat este să le arăt celorlalţi din jur că aparenta opoziţie şi lipsă de cooperare a copiilor nu înseamnă că aceştia nu vor să fie ajutaţi, ci că au nevoie să îi atragi de partea ta. Dacă tu te retragi la primul test – pentru că de fapt despre asta este vorba, un test prin care aceşti copii îşi dau seama dacă eşti în mod real cu ei, lângă ei – atunci evident că nici ei nu vor coopera.

• Ce te-a impresionat în mod deosebit de când faci voluntariat în centre de plasament?

Te-ai aştepta să vorbesc poate de poveştile sau de suferinţele lor. Ei bine, nu, ei sunt cei care mă impresionează şi mă înduioşează la fiecare întâlnire a noastră. Sunt absolut minunaţi. Mă cheamă să îi văd la antrenamente, mă întreabă cum mi-a fost săptămâna care a trecut de când nu ne-am văzut, au grijă să-mi ureze şi ei să am o zi bună atunci când ne luăm la revedere. Sunt copii cu suflete extraordinare, care au nevoie de oameni care să le arate că viaţa poate fi şi mai blândă şi că le scoate în cale şi oameni cărora le pasă şi care vor să îi ajute.

La ultima întâlnire Cristi nu a fost tocmai cooperant şi la final a venit îngrijorat la mine, să mă întrebe dacă m-au supărat pe el. Cum să mă supăr, dragul de el! I-am explicat că toţi avem zile mai puţin bune şi că trebuie să acceptăm lucrurile astea exact aşa cum sunt. O zi mai puţin bună nu ne face oameni mai puţin buni.