Cum este să fii o mamă transgender în România: interviu cu Alexa

1. Ai două fete, în vârstă de 11 și 14 ani pe care le crești singură. Cum reușești să faci față provocărilor zilnice și, dacă ne poți spune, care anume sunt acestea? Cine te ajută?

Bună! Da, într-adevăr, am 2 fete minunate în vârstă de 11 și de 15 ani în câteva zile alături de care locuiesc conform dorinței lor și dorinței comune până la urmă, în ciuda faptului că mama lor biologică, mai ales de când eu sunt persoană trans, caută să creeze numai greutăți și probleme cu sesizări inutile și ireale la poliție. Creșterea lor este cât se poate de normală, ușoară și grea în același timp. Sunt copii minunați, dar la vârsta adolescenței... Faptul că au acum o mamă biologică și o mamă Transgender nu le-a schimbat deloc cu nimic și ne înțelegem super, e evident că avem și discuții de genul (spală-ți farfuria, faceți-vă curat în camere, lecții etc.), dar repet sunt la vârsta adolescenței și practic e firesc să fie mici "crize de personalitate".
Hmm, nu știu cum fac față, cu greu. Mai ales că din cauza stereotipurilor pe care majoritatea le au deja în cap, e greu să îți găsești de muncă, oamenii mint când spun că important e ceea ce faci nu cum arăți. Tot timpul, 80% din ei se comportă conform aspectului tău, nu al nivelului de gândire sau al abilităților profesionale. La noi, la femeile trans, se pot vedea elemente ale trecutului în primul an de tratament, ba chiar până la prima operație. Asta face ca oamenii neinformați (70%) din societatea românească, să mă vadă pe stradă și să mă asocieze cu un travestit, ceea ce e valabil și în cazul interviurilor, la primul impact. Trebuie să am permanent puterea și energia să țin "poezia" după mine și să explic cu calm, tuturor, ce și cum e de fapt...
Ca mamă trans e cumplit de greu. Pentru noi la nivel individual e una, când suferim din cauza lipsurilor provocate de transfobie, dar când ești mamă și ai copii de întreținut, de spălat, de hrănit, cosmetice etc. și sunt și alte lucruri de care fiecare fetiță ajunsă la pubertate sau adolescență are nevoie.
Înnebunești, că vrei să le asiguri tot... Vrei să plătești chiria și restul, să nu ai frica faptului că vei fi dată afară din casă. Cei care m-au ajutat cu bani, m-au susținut moral și cum au putut, au fost și sunt cei din comunitatea LGBT și prieteni ai comunității. Dacă nu era dragul și bunul meu prieten Patrick pe care l-am cunoscut prin altă persoană super deosebită, Dani, acum cred că nu mai eram. Am fost la un pas să pierd copiii și să ajung pe stradă din cauza lipsei unui loc de muncă și a banilor. Și mai ales pentru că am spus NU prostituției. Dani, Patrick au fost și sunt cei ce m-au scos din situația fără ieșire și comunitatea LGBT care m-au ajutat și încă mă ajută.

2. Ești singura mamă transgender din România care a avut curajul să declare public acest lucru. Care sunt problemele cu care te confrunți în acest sens? În ce fel te ajută legislația/sistemul juridic românesc?

Hmm, legislația ... nu ajută cu nimic, cu absolut nimic, iar sistemul juridic este, dacă pot spune așa, total în contra mea, a noastră a persoanelor trans... Am pierdut un proces ce avea ca scop stabilirea domiciliului minorelor, deși au fost întrebate ce își doresc, unde vor să stea...Altfel cu excepția numelui și a genului din buletin ce face mulți ochi să "se uite unii la alții" nu pot spune că am avut probleme eu personal. În schimb, m-am lovit de polițiști transfobi ce pun în aplicare părerile și convingerile lor, nu legea...
Nu am neapărat probleme că am ieșit public. Am ieșit si voi mai ieși ori de câte ori voi avea ocazia pentru că avem nevoie de informare, avem nevoie ca oamenii să înțeleagă că în ciuda unui organ 90% mort din punctul de vedere al funcționalității sexuale prin tratamentul pe care îl facem, suntem femei ce simțim, gândim și, mai mult, avem abilități profesionale și psihice. Afirmarea ca femeie trans mi-a adus chiar săptămână aceasta probleme cu 2 polițiști ai secției 25 care mi-au spus că sunt "așa ceva, așa specimen, ferească Dumnezeu" și care îmi cereau sa îmi neg identitatea de gen pentru că așa vor ei. Evident că am depus plângerea contra agresiunii fizice stradale, dar plină de nervi și umilită de cei pe care scrie siguranță și încredere. Sper ca CNCD-ul să își facă treaba în acest sens și asemenea și corpul de control intern al polițiștilor.

3. Știm că ai întâmpinat probleme atât în ceea ce privește găsirea unui loc de muncă, cât și cu vecinii de bloc. Cum ai reușit să treci peste ele? Ce sfaturi ai pentru alte mame aflate într-o situație similară?

Nu contează dacă ești mamă trans sau mamă cis, important e să ai coloană vertebrală și să încercăm să menținem situația de conflict la un nivel "civilizat" pe cât posibil. Da, am avut probleme cu un vecin care deși are undeva la 24-25 ani, îmi hărțuia fata de 15 ani când o întâlnea pe strada sau când ieșea în fața blocului. Având o situație specială, am încercat să nu ies eu din prima și să dau tonul unei note transfobe în discuție și am preferat întâi să o învăț pe Adina să aplaneze și să îi explice că nu e ok ce face, iar ea nu e interesată de el. După câteva zile, mai exact în 4 iunie, acest individ, fiind beat criță, s-a luat de fete și de prietenul Adinei ce le aducea acasă, începând să urle la el și să îi înjure devenind din ce în ce mai agresiv verbal. Chemându-mă fetele urgent am încercat să vorbesc cu individul, însă acesta a declanșat nota transfobă de care vorbeam și a sărit la bătaie... Trist că în România lui 2017 normalitatea și tradiționalismul constau în dezinformare, alcoolism în mare parte a țării, bătaie și violențe fizice, agresiune verbală etc... Foarte trist că asta e normalitatea pentru unii.
Cu locul de munca da, așa cum spuneam mai sus, e extrem de greu, greu să găsești... le spun celor ce caută să angajeze, cine sunt eu din punct de vedere profesional și ce știu să fac, dar sunt nevoită să spun și să vorbesc și despre identitatea mea de gen pentru a nu lăsa loc interpretărilor și privirilor dubioase la un posibil interviu. E un fel de pregătire pentru posibilul interviu. Unii îmi dau mesaj să le pun poza cu mine pe whatsapp, alții mă ignoră, alții vin cu răspunsuri (o să vă sunăm pentru interviu). Nu gândește nimeni că suntem oameni și că în loc să vadă din punct de vedere profesional ce putem și să impună angajaților un comportament decent, ei practic ne dau deoparte fără o șansă... Eu una, deși am avut zile când mâncam doar mămăligă goală, nu am pus mâna să fur, însă ce facem când nu toate sau nu toată lumea aruncată în felul ăsta în afara vieții profesionale, ajunge să prefere să rabde, ci împinși de foame și nevoi, ajung să fure și sunt oameni forțați de societate să iasă în afara legii. Și asta nu pentru că sunt infractori, VOR SĂ MUNCEASCĂ, dar cum când toți dau cu piciorul. Am avut o șansă să găsesc în mai la început de lună un loc de muncă la un restaurant, însă acolo am dat peste un bucătar șef, tot undeva la 25-26 ani, ce era la primul lui job în funcția de șef bucătar. Cum simțea el că dacă ești măgar ești mai șef ca alții, făcea la un moment dat afirmații deplasate sau glume pe seama (- citez- femeilor cu p...). Știind cât de greu mi-a fost să găsesc acest loc de muncă, știind că am atâtea îndatoriri financiare și familiale, am încercat să ignor totul și mai ales să ignor faptul că zilnic acest individ urla fără motiv și cumva făcea trimiteri ... în final, la 3 săptămâni, s-a ajuns în faza în care, urlând si invalidându-mi meseria, deși în nenumărate ori i-am arătat indirect ca nu e ok o anumită practică, acesta simțindu-se invalidat ca șef, bănuiesc, a început să țipe dându-mă afară din bucătărie (prima dată în viață mea când s-a întâmplat asta din 1998 încoace). M-a sunat patronul și mi-a spus să las momentan lucrurile să se calmeze, că el a înțeles și a văzut că îmi fac treaba și că o fac bine. Însă la 2 zile mă anunță că nu mai putem colabora datorită unui lanț într-adevăr real. Că dacă ar crea discuții cu el și acesta ar pleca localul ar pierde toată tura opusă mie întrucât celelalte două bucătărese erau cumva aduse de el în local, iar bucătăria ar rămâne practic fără două ture. 

Cumva un lanț care mi-a dăunat si m-a adus azi iar în starea de a căuta disperată de muncă... 

Ca sfat nu pot să spun decât că nu trebuie să ne oprim și să renunțăm, trebuie să luptăm în continuare.
Iar ca mamă cis, ceea ce e mult mai ușor decât pentru noi, în găsirea unui job și păstrarea lui, vreau doar să le spun că indiferent de nevoi, nu va lăsați umilite și hărțuite doar pentru ca e greu să găsești alt job. Când se va termina vei avea regretul că ai acceptat ațâta timp și tot ai ajuns în faza de a-ți căuta alt job.
Iubiți si respectați!

4. Ai fost o bună perioadă de timp tată pentru fetele tale. Cum s-a schimbat viața ta de când ești mamă?

Păi cât am fost tatăl lor era mai ușor cu jobul, mai ușor de adus bani în casă, am putut conduce bucătării fără a fi discriminată și stigmatizată. În relația cu ele eram oricum foarte apropiate de când s-au născut. Le-am iubit și le iubesc mai mult decât orice pe lume și fără ezitare sau vreo secundă de gândire le-aș da viața mea dacă ar depinde a lor de ea.
Ca și comparație, între tatăl și mama trans de acum, pot spune că ele simt mai multă apropiere prin simplul fapt ca pentru ele sunt o mamă și nu le e rușine sau nu au sentimente negative față de asta.
Înainte eram o persoană mai nervoasă, îmi sărea țandăra foarte ușor în general, deși nu eram un om agresiv, însă disforia de gen începuse din ce în ce mai tare să își facă simțită prezența la nivel emoțional. Odată ce am mers la doctor și am constatat că e vorba de ceva ce habar nu aveam că există ca termen, și anume disforia de gen, am înțeles ce înseamnă și cât de tare reprezenta prin definiție ceea ce simțeam eu, atunci am hotărât sa încerc să îmi asum genul feminin și să văd cum e pentru mine. Ei bine, a fost și este un sentiment de reînviere, de ceva ce am căutat toată viața și nu știam ce să caut. Am descoperit că eu sunt 100%. M-am descoperit și mă simt minunat. Abia aștept să trec prin toate procedeele medicale, medicamentoase și chirurgicale dar și juridice, așa încât să fiu eu și pe dinafară dar și în acte.
Copiii simt totul și au simțit o schimbare, o liniște ce venea din mine în ciuda marginalizării socio-profesionale.

5. Cât timp reușești să petreci zilnic alături de copii?

Ținând cont de programul lor de școală, de faptul că trebuie să stea și cu mama lor naturală și că eu nu am avut de lucru și nu am nici în prezent, petrecem tot timpul dintre activitățile lor împreună. Mă ocup foarte mult de informare, caut permanent soluții și modalități prin care să aduc informare cu privire la identitatea de gen, iar munca asta mă mai scoate și pe mine în afara timpului pe care l-am putea petrece împreună. Particip la conferințe, la interviuri, la documentare pentru universități ce au ca scop informarea asupra identității de gen. Dar de câte ori pot sunt cu ele și suntem împreună. Sunt lumina ochilor mei și nu aș putea trăi fără să le simt aproape, fără să le pot lua și strânge în brațe și fără să le spun încontinuu cât de mult le iubesc.
Mă liniștește faptul că le știu fie și în camerele lor. Îmi dă un sentiment de liniște.
Ador sentimentul în care sunt alături de mine și ne uităm la filme împreună, când facem clătite împreună și să ieșim la baschet. E un sentiment greu de descris, dar atât de profund și puternic. Simt că am o familie.

6. Descrie-ne în câteva cuvinte pe fetele tale. Cu cine crezi că seamănă?

Nu pot nega faptul că seamănă și cu mine și cu mama lor biologică, însă există o diferențiere. Adina îmi seamănă fizic mie, dar ca și comportament, atitudine, personalitate îi seamănă mamei ei. Alessia în schimb îmi seamănă mie la comportament, atitudine și tot ce ține de modul ei de a fi, însă la fizionomie îi seamănă mamei ei. Amândouă au ceva din noi și asta e minunat pentru că deși după tot răul făcut de mama lor, pentru mine ea a fost femeia în care mă regăseam și pe care am iubit-o 16 ani, pentru care mi-am izolat sentimentele față de mine.

7. Ce meserie își doresc să aibă fetele tale?

Bună întrebare, mai ales în cazul Adinei. Adina ar vrea să facă psihologia în ciuda faptului că e cam închisă în ea de fel.
Alessia în schimb adoră animalele, caii, câinii, e nebună după cai și își dorește să devină medic veterinar.

8. În ce activități sunt implicate /către ce domenii auînclinații? În ce activități ți-ar plăcea să fie implicate?

Nu vreau să facă ceea ce mi-ar place mie să facă. Vreau să le ajut să descopere ce vor ele, ce le-ar plăcea lor. Datoria noastră de părinți e să oferim îndrumare, orientare spre ceea ce copilul are înclinații sau el își dorește.
Alessia scrie foarte multe cărți pe watpadd și iubește să scrie povești sf sau despre lupi. A dezvoltat asta și o face minunat.
Adina citește în schimb foarte mult, cumva nu au găsit grupuri în care să se implice în ceva, dar ca plan mi-am propus să găsesc să le îndrum către voluntariat pe ceea ce le place să facă extra scris și citit.
Cum ar fi ca pentru Alessia caut un cabinet veterinar care să o accepte ca prezență și mic ajutor pe acolo. Iar cu Adina e mai greu, momentan e mai mult concentrată pe examenele de final de clasa a 8-a. O să lucrăm la asta după.

9. Ce activități realizați împreună? Ce vă place să faceți cel mai mult?

Ne place să mergem la shopping împreună atunci când avem bani, să ieșim împreună, ele adoră marea deși anul ăsta nu cred că vom ajunge. Mi-ar plăcea să pot merge cu ele undeva în vizită în altă țară. Eu am fost la munca în Germania și ele în vizită in Spania. Dar nu eram împreună.

Ieșim des la baschet, să ne plimbăm, mai nou când am niște bani mergem la pensat. Ca activități, hmm, nu pot spune că am avut alte activități decât cele casnice în ultima vreme, gătim împreună atunci când avem și ce. Când încă lucram le luăm la mine la bucătărie să mă ajute și le plăcea tare mai ales că mereu pica ceva dulce).
Alessiei îi place șahul și când putem jucăm șah.

 

10. Cum este o zi din viața voastră împreună? Cum o petreceți? Să povestim puțin despre perioada când erau bebeluși. Care sunt cele mai dragi amintiri?

Amintirea lor de când erau bebeluși e minunată, divină. Îmi amintesc că am văzut-o prima dată pe Adina, un ghemotoc mic și puțin vânătă, ceea ce a dus la scorul Apgar 9, dar foarte sănătoasă și vioaie. Cât era mică și ieșeam cu ea în cărucior adoram să o plimb eu, dacă plângea că trebuia schimbată nu ezitam nici o secundă, iar când avea colici și ieșeam eu cu ea afară să doarmă se liniștea imediat. Of, ce vremuri dulci. Adina încă de bebe era extrem de atașată de mine, o simțeam ca parte din mine, și când a început să vorbească mă alinta cu "tatulică".
Era adorabilă, un pui mic ce iubea să se joace cu pantofii și cu cutiile de la pantofi din șifonier.
Alessia s-a născut iarna, era un viscol afară și ningea cu niște fulgi mari... Am alergat cu mașina să ajungem la spital cât mai urgent și așa a apărut a-2a mea fetiță, al doilea înger. Alessia a fost războinică de bebeluș, anunța cumva temperamentul meu). Până a crescut, pe la 3 ani, Alessia chiar mă respingea în mare parte, preferând brațele materne. Era ok pentru mine, înțelegeam că e un bebeluș și e firesc. Mai târziu a crescut și a devenit un copil vesel și foarte, foarte afectuos. Se lipea atât de tare de mine că îmi venea să o mănânc. Îmi amintesc prima zi de grădiniță a Alesiei când a plâns de când am dus-o și până seara când am luat-o. Am înnebunit, am crezut că mor cu îngrijitoarele de gat... era vânătă la buze de cât plânsese, ochii la fel roșii-vineții. La o vreme după îmi amintesc că am rămas în lift între etaje, iar Alessia a avut un singur gând (o să murim de foame).
Am refuzat în mare parte ca copiii să stea cu bunicele lor. Am vrut să ne asumăm creșterea. Eu nu puteam concepe să îmi las copiii acasă sau la x să plec nu știu unde. Erau cu noi peste tot.
Erau atât de atașate una de alta, erau surorile mele preferate. Adina o lua în brațe și o pupa pe surioara ei. Nu le-am permis să dezvolte personalități potrivnice una alteia, ci să fie unite, să se susțină și să se ajute indiferent de aspect sau greutăți în viață.
Erau atașate de bunicile lor, dar din păcate amândouă s-au stins devreme și până să o pierd pe mama Alessia stătea la patul ei și o mângâia că o să se facă bine.
Am avut două fetițe superbe și sufletiste de mici. Acum am două domnișoare frumoase, iubitoare și respectuoase, care în ciuda greutăților ... au rămas iubitoare și faptul că au vrut să fie cu și lângă mine e magnific, dumnezeiesc.
Le ador pe fetele mele și mai ales acum când de dimineață când ne trezim, Alessia mai mult că Adina la 7 e deja la școală, mă sfătuiește încă cum să mă machiez, ne sfătuim cu ce să ne îmbrăcam și când am câte o activitate, fie că e la Accept sau la MozaiQ sau cu alți prieteni, ele sunt alături de mine.
Adina fiind mai mare, în câteva zile face 15 ani, s-a bucurat de libertatea de a avea un prieten cu condițiile aferente... Eu i-am explicat ce se poate întâmpla și i-am arătat pe net în ce situații poate/ putem ajunge și că ar fi bine să fie cu băgare de seamă, mai ales că are 14 ani. Am mers permanent pe ideea că dacă îi interzici copilului cu desăvârșire ceva, nu înseamnă că nu va face lucrul ăla. Așa că prefer să am 50% control decât 100% din bănuială că dețin controlul.
Am fost mereu deschisă cu ele, le-am explicat de ce un cuvânt spus aiurea poate declanșa o serie de evenimente nedorite și că o palmă va atrage mereu altă palmă în replică. Ca atare, au înțeles că violența este ultimul lucru la care apelăm numai în caz de maximă necesitate. și așa cred că au înțeles că nici între ele nu trebuie să se atingă în sensul violent vreodată. Mereu le-am explicat că vorbind cu calm și explicând sau ignorând atunci când nu avem cu cine, e cel mai bun lucru pe care îl putem face.
Toată relația mea cu ele e construită pe comunicare, înțelegere și iubire.
Nu pe impuneri categorice și amenințări. Și asta a ajutat mereu.

11. Cât de importanți consideri că sunt primii 7 ani din viața unui copil?

Este clar că e important să acorzi o educație copiilor în primii 7 ani sau mai bine spus să pui bazele viitoarei autoeducații.
Am urât mereu când vedeam la alți părinți că deși purtau o discuție le venea copilul gălăgios strigându-i până se ducea din mâini discuția și ei se opreau să îi asculte sau îi lăsau să țipe... Eu am explicat fetelor că e un lucru extrem de urât, e lipsa de respect să nu aștepți măcar să se termine fraza în curs ... Și dacă e urgent intervii. Așa că am apreciat că puteam da un exemplu altora prin asta... Scuza ca "de, e copil" nu țin... ori îl înveți de mic ori...
Plus că tot primii 6-7 ani de acasă se simt acum la 11-14 ani când vezi că sunt autodidacte... Și mă bucur că vorbesc corect propria lor limba, că Adina vorbește și spaniola și engleza... am copii minunați ce nu au învățat că ura și neacceptarea e democrație.

12. Care ți se pare cel mai frumos detaliu în creșterea unui copil? Dar cel mai greu?

Cel mai frumos e că oferi și primești iubire sinceră și neconditionată, că universul tău e copilul și creșterea lui. Toate etapele sunt frumoase. Cred că cel mai frumos detaliu e când deși ești părintele lui, el te percepe ca pe o prietenă și crește armonios. De departe cel mai frumos moment în toate etapele creșterii lor sunt momentele pline de bucurie când deși cu greu reușești să aduci cadouri să umpli masa, nu simți niciun pic efortul datorită bucuriei lor. Știi, mereu veneam de la muncă și auzeam un puternic TATIIII și săreau pe mine amândouă. Adoram momentele alea.
Cel mai greu detaliu nu e și nici nu ține de copii din punctul meu de vedere. Cel mai greu detaliu e posibilitatea pe care ți-o dă statul să oferi ceva copiilor. Muncim toată ziua de la primele ore până noaptea și te bucuri că aduci bani acasă și că plătești datorii, însă deja nu îi mai vezi crescând sau sunt multi părinți care deși lucrează program de 16-17 h pe zi nu reușesc să își plătească datoriile, darămite să mai și stea cu copiii sau să le asigure necesarul zilnic.
Eu înainte de tranziție lucram 18-19 h pe zi, zi de zi fără sâmbătă, fără duminica liberă. Și da, aveam bani, dar nu mai aveam casă... eram în vizită, la hotel când ajungeam acasă.
Ca mamă Transgender și singură, da, e cumplit de greu. Greutățile sunt și cauzate de noi înșine, dar nici statul român nu are nici 5% grijă de mame cis, ce să mai vorbesc de mame trans cu copii?

13. Unde vă place să călătoriți în familie? Ce locuri vă place să vizitați?

Cu siguranță la mare ne place enorm. Sper să am ocazia curând sa le duc, așa cum își dorește Alessia foarte tare, să vadă Parisul.
De când am revenit din Germania am fost concentrată pe muncă și pe evenimentele de acasă cu mamă lor biologică. Acum, de când cu tranziția nu mai sunt bani ... nu mi-aș permite. De fapt, nu îmi permit mai nimic acum.. Nici să visez la excursii, vizite...

14. Ești o persoană extrem puternică, stâlpul familiei tale. Te rugăm totuși să ne spui care ar fi soluțiile pe care ți le-ai dori, dacă ar fi posibil, să ți se ofere în calitate de mamă singură transgender? Ce sfaturi ai pentru mamele care se află în aceeași situație?

Da, mi se spune că sunt puternică, foarte des, însă deși am momentele mele de slăbiciune, am spus-o clar și răspicat că dacă va fi să se întâmple ceva cu mine, macar să se întâmple luptând. Luptând pentru acceptare, pentru a dovedi că a fi femeie și mamă transgender nu rămâne singura soluție exploatarea sexuală și am vrut să lupt cu greutățile marginalizării profesionale sperând că o să rup această bariera între persoanele trans și joburi de orice fel.
Când spun că s-ar putea întâmpla ceva, mă refer la nenumăratele efecte adverse ce pot apărea în orice moment datorită tratamentului. Când faci acest tratament ți se schimbă totul de la musculatură, piele, trăsături, circulația sângelui, bătăile inimii, fizionomia, unghiile, totul se schimbă... toate aceste schimbări au în schimb riscuri de ordin cardiac sau cerebral ce pot surveni mai ușor atunci când stresul pune monopol pe tine. Când spun stres nu mă refer la cel cotidian sau profesional, ci acela când "ți se oferă o șansă" dar nu ai statutul altor colegi, că dacă ai fost acceptată acum trebuie să înduri.
Da, trebuie să se schimbe legile contra discriminării și evident atitudinea oamenilor. Să ni se permită să avem șanse în a dovedi abilitățile profesionale, nu de lucrătoare sexuale.
Soluțiile vin din noi, din informare, acceptare, înțelegere și respect. Nu din ură și răutate, nu din dușmănie și bănuieli bazate pe convingeri fără substanță.
Toate femeile trans trebuie să lupte, să iasă din "vizuină" și să nu se mai lase folosite de ceea ce înseamnă oferirea de servicii sexuale. Da, e ok dacă alegi asta când ai o serie de alte oferte de muncă și tu alegi să faci asta. Dar când ești forțată de condițiile oferite de societate.... Nu... nu e o alegere ...
Eu aș fi mulțumită să mă întorc la cârma unei/ unor bucătării... nu cred că cer prea mult ca dorință...

Și ar mai fi ceva de schimbat. Legea chiriilor așa cum e afară, în Germania de exemplu. Să nu mai poată proprietarul să te zboare afară după bunul plac.
Și în încheiere: că ești mamă cis sau trans, luptă și nu sta închisă, nu te autoizola!

Mulțumim Alexa pentru amabilitatea de a răspunde la întrebările noastre.