Jurnal de tatic. La mormantul bunicii

Pe bune, imaginati-va, mai ales voi, doamnelor, un barbat fara caderi, doruri sau depresii? Viata femeii ar fi un interminabil periplu printr-un desert fara de senzatii.
Am si eu dorurile mele, caderi in butoaie pline cu melancolie si unele idei care cand apar nu reuseste nimeni sa mi le mai schimbe. Si, cum melancolicii vorbesc mult, ma veti scuza ca azi ma intind mai mult in paginile jurnalului.

Una dintre ideile astea fixe a fost sa-mi duc fetele la mormantul mamei mele. Nici picat cu ceara nu intelegeam ca doua copile, una de 6 ani si alta de 3, nu au ce cauta acolo. E doar un loc sinistru, unde doarme un om de care au auzit, dar pe care nu l-au vazut niciodata. M-am gandit, insa, ca nici rau nu are cum sa le faca.

Cand am facut planul m-am gandit ca va fi o zi cu soare, plin de flori si de pietre care nu au semnificatie morbida pentru ele. Nu le voi vorbi de moarte, pe care oricum nu o pricep dincolo de disparitia unor personaje din Avatar, ci speram ca acolo sa fie o lumina speciala, aducatoare de pace sufleteasca. Le vedeam asezate langa mine pe o banca, ascunsi de lume sub coroana unui liliac si eu depanand amintiri din copilarie... un nebun care uitase de zicala cu socoteala de acasa!

Foto: arhiva personala Alecu Racoviceanu

Le-am imbracat frumos, gandind ca asa as fi vrut sa arate daca am fi mers in vizita la mama. Aveam sa mergem pe jos, ca doar cat e pana la Balaneanu! In rucsac am pus apa, poate le e sete, doua hanorace, e vreme schimbatoare, o candeluta si...
-Luam Olel!
Sofia era categorica, asa ca Olel a ajuns in sac.
-Iau si eu o papusa!
„Nu nedreptati niciodata un copil in favoarea altuia" spune o regula, asa ca o papusa a poposit in sac.
-Luam Lena!
Ok, si o sirena. Rucsacul devenea neincapator.
La poarta cimitirului cred ca aratam destul de bizar, cu Sofia pe ceafa, cu Olel fixat pe capul meu si cu o sirena cu parul roz in mana. Alecsia venea in urma noastra, cu un buchet de narcise-n mana, incercand zadarnic sa stranga cu ele tot praful de pe jos.
Din departare am observat ca banca la care visam era ocupata de doua batrane si mi-am dat seama ca e imposibil sa le ingroape pana ajungem noi, asa ca planul de a fura umbra liliacului a fost ... ingropat.
-Mi-e foame!
-Am covrigei.
-Tati, ame! Sofia nu rateaza nici o ocazie sa o imite pe sora-sa. Cateva secunde mai tarziu, muscau din covrig, la umbra unui cavou.
-Hai, fetelor, mai avem putin.
-Putem sa ne jucam?
-Putem ucam?
Batranele se uitau spre noi, dadeau din cap si nu a aprobare. Eu m-am asezat pe o bordura, iar fetele se fugareau.
-Uite flori. Putem sa-i culegem mamei tale un buchet?
-Alecsia, nu rupeti flori! Nu! Atat, nu rupe si altele! Sofia, nu ru... Ajung alea, nu mai rupeti!
Babele se ridicasera in picioare si acest gest simplu mi-a intarit increderea in gerontologia romaneasca. Fetele erau din nou langa mine si pornisem spre mormant. Am facut doi pasi si...
-Vreau pipi!
M-am panicat. Toaleta ecologica ma anunta prin mirosuri dificile ca nu era o optiune. Boscheti? Blasfemie! Trebuia negociat. Cu Alecsia si, prin intermediul ei, sa speram ca ajungem la sufletul vezicii urinare.
-Tati, pute caca!
-Unde fac pipi?
La plecare fugeam. Parul sirenei flutura in vant. Olel dadea din coada cu funda roz.
Seara eram inca nervos. Ma uitam cu frustrare la candeluta pe care nu am ajuns sa o aprind unde voiam. Lumina aducatoare de har, daca o fi venit, ne-a prins cautand boscheti. Cam asa se rezuma rezultatul ideii mele.

Foto: arhiva personala Alecu Racoviceanu 

Si atunci mi-am dat seama ca la fel oi fi facut si eu cand bunica ma ducea la acelasi cimitir, la acelasi mormant, la parintii ei. Cine stie ce liliac o fi crescut mai mare in urma vizitelor mele acolo? Si acum le aprind si lor o lumanare, desi nu i-am prins in viata. Nu poti cere unor copii sa constientizeze moartea atata timp cat nici viata nu o inteleg.
Ne aplecam asupra trecutului cand incepe sa ne fie frica sa nu fim uitati, la randul nostru, de copiii pe care-i lasam in urma. Cat am fost copii, adolescenti sau doar tineri, si noi i-am uitat pe cei dinainte.
Sa le vorbesc despre mama, pe o banca din cimitir? Ce prostie! Ele au destula istetime sa inteleaga ca daca eu ma port cu ele frumos, la fel am „patit" si eu cand am fost mic. Si la varsta asta nici nu le trebuie sa stie mai mult despre parintii mei.
Iar candela... cand aprind o lumanare nu o fac pentru ca nu vad pe unde pasesc, ci sufletul meu nu stie incotro sa o ia.

Pe Alecu Racoviceanu il gasiti si aici.