Dragă tată,
Știu că tot ce ai făcut a fost ca să mă protejezi. Căci lumea este rea și pericolele sunt nebănuite. Însă vreau să știi că de multe ori mi-aș fi dorit să ai încredere în mine. Să mă lași să aleg fără să-mi impui vreo limită. Le aveam eu deja stabilite pe cele potrivite, de altfel insuflate de tine. M-ai educat bine și știam deja ce este bine și rău, ce este corect și greșit. Am avut, am și voi avea standarde înalte, în primul rând pentru propria-mi persoană. De aceea:
Aș vrea să știi că nu am chiulit niciodată. Nici în școala generală și nici în liceu. Pentru că acest obicei nu făcea parte din convingerile mele. Am plecat, este adevărat, de câteva ori de la ore cu acordul profesorilor. Însă nu am făcut nimic ce nu m-ar fi onorat.
Aș vrea să știi că nu mi-au plăcut niciodată discotecile, cluburile și barurile. Nu m-am simțit niciodată în largul meu în ele. Mai degrabă îmi făcea plăcere să-mi petrec timpul prin biblioteci sau pe terenul de baschet. Așa că dacă m-ai fi lăsat să stau cu o oră, două în plus la vreo petrecere sau când ieșeam afară și știai prea bine unde sunt, nu s-ar fi schimbat nimic în punctul meu de vedere.
Aș vrea să știi că am fost îndrăgostită. Mulți ani. Chiar de băiatul pe care mi-ai interzis să-l văd, din motive lipsite de temeinicie. Ți-am încălcat de multe ori cuvântul, l-am văzut și am vorbit cu el. Dar cred că el nu a putut să îl încalce, așa că am rămas doar prieteni. Și culmea, acel băiat a fost poate cel mai bun pe care l-am cunoscut.
Aș vrea să știi că te-ai supărat de multe ori pe mine fără rost. Și m-ai pedepsit prin tăcere. Deși mi-aș fi dorit să poți uita la fel de ușor ca și mine și să mă privești. Să nu mă ignori. Pentru că nu meritam.
Aș vrea să știi că nu am făcut niciodată un lucru care mi-ar încălca principiile. Pentru care m-ar mustra conștiința. Nu aș putea pentru că nu îmi stă în natură. Și am încercat dintotdeauna să îi apăr pe cei care nu s-au putut apăra singuri.
Aș vrea să știi că am fost o elevă bună, o fiică și o soră bună, iar acum o mamă bună. Nimic mai prejos nu m-ar putea mulțumi. Și îmi doresc să fiu ca tine, să știu și să învăț cât mai multe lucruri și, la rândul meu, să fiu privită cu admirație de către propriu-mi copil.
Dragă tată, aș vrea să știi că am fost, sunt și voi rămâne un copil bun. Pentru că tu m-ai învățat să fiu astfel.
Sfatul specialistului
Doamna Simona Cernea, Psihoterapeut de orientare cognitiv comportamentala, Psiholog Clinician, Facebook: Pentru Suflet- Psihoterapeut Simona Cernea, e-mail: simonacernea.psihoterapie@yahoo.com, web: www.simonacernea.wordpress.com, Tel:0723509082 a avut amabilitatea de a ne răspunde la următoarele întrebări despre severitatea părinților:
1. Cum poate fi definit un părinte sever? Ce tip de comportament îl caracterizează?
Severitatea este un termen relativ și fiecare dintre noi îl definește diferit în funcție de propriile valori și experiențe de viață. Există părinți care spun "dacă știi ce pățeam eu când eram mic... nu te mai smiorcăiai acum de la o palmă" sau alții care se simt vinovați și prea severi dacă impun ca regulă de venit din parc ora 10 pm...între aceste două extreme fiecare definește severitatea în mod personal. Din punctul meu de vedere, copiii au nevoie în dezvoltarea lor de un set de reguli și limite care să îi ghideze și să îi ajute, așadar vorbesc despre o fermitate în stabilirea și aplicarea regulilor, reguli care să fie înțelese de copil și în concordanță cu vârsta și nivelul de dezvoltare la care a ajuns acesta. Dacă acest lucru înseamnă să fii sever, este de înțeles și de apreciat și va ajuta copilul să se dezvolte armonios, deoarece este deja dovedit că stilul parental democrat, în care părinții și copiii sunt prieteni la cataramă și nu există reguli, copilul făcând numai ce vrea sau cum îi place nu prea a dat roade. Dacă în schimb vorbim despre severitate în mod negativ și o asociem unui comportament agresiv, violent, unor reguli pe care copilul nu le înțelege sau unor pretenții absurde urmate de pedeapsă atunci comportamentul sever va lăsa urme pe sufletul copilului și va afecta viitorul adult.
Este binevenit să învățăm un copil de doi ani să își strângă jucăriile cu care nu se joacă momentan, să îl ajutăm să facă asta și să nu îi permitem să înceapă un nou joc până nu am terminat de strâns eventual împreună ce era de strâns. Nu este de dorit să țipăm la copil să facă acest lucru, să îl pedepsim dacă nu o face, eventual să îi ardem și una scurtă la fund "că are pampers și nu simte". Efectul teoretic ar fi același, să învățăm copilul cu ordinea, dar modalitatea de învățare diferă. Este motivul pentru care am spus că regulile și limitele trebuie adaptate nivelului de dezvoltare al copilului. Este ok să avem dorința ca propriul copil să aibă rezultate școlare bune, dar este absurd să îi cerem 10 pe linie la toate materiile și să îl pedepsim că a luat 7 la geografie când el se pregătește să devină medic și se concentrează pe anumite materii. Este bine să avem stabilită o oră de culcare sau de intrat în casă în timpul săptămânii, dar o putem negocia pentru weekend-uri, vacanțe sau atunci când este "petrecerea aceea la care nu pot lipsi".
Dacă analizăm severitatea în sensul negativ de care vorbeam mai sus, atunci un părinte sever ar fi acela care impune reguli "pentru că așa zic eu", este inflexibil, nu admite abateri sau negocieri, critică, corectează, pedepsește, este foarte rigid, apelează la constrângeri sau violență atunci când regulile sunt incalcate. Dacă analizăm severitatea în sensul pozitiv, un părinte ar trebui să dea dovadă deopotrivă de fermitate în stabilirea regulilor și de flexibilitate și puterea de a adapta și rescrie regulile în folosul propriului copil.
Am stabilit deja că existența unor reguli, a unor ghidaje și a autorității parentale contribuie la o dezvoltare armonioasă a copilului. Copilul are nevoie să i se spună ce este bine și ce este rau, ce are voie sau nu să facă, să i se impună limite.
Dusă însă la extrem severitatea are consecințe neplăcute, iar uneori exact efectul invers decât cel așteptat. Am auzit cu toții cel puțin o poveste despre copii care "cer bataie", pe care "oricât i-aș pedepsi tot numai prostii fac", care își asumă bătaia sau pedeapsa de după și aleg să facă o faptă știind consecințele. De ce acționează așa? Pe de o parte pentru că pun la îndoială afecțiunea părinților și au nevoie de atenție din partea lor, iar atenția fie ea pozitivă - afecțiune, mângâieri, fie negativă - certuri, bătăi, pedepse este vazută ca o victorie: "i-am făcut să mă vada, exist pentru părinții mei". Pe de altă parte a "ține din scurt" un copil, înseamnă o presiune constantă exercitată asupra relației, ceea ce poate avea ca răspuns din partea copilului furie, părintele îl pedepsește mai rău, furia crește, copilul răspunde printr-o altă boacănă și intrăm într-un cerc vicios în care pedepsele devin inutile deoarece comportamentul nu se modifică, iar emoția din spatele lui, motorul comportamentului rămâne furia. La fel se poate întâmpla și în cazul în care severitatea urmărește succesul academic, dar copilul "paralizat" de frică nu se mai poate concentra la școală și rezultatele scad în loc să crească.
Practic, pe termen scurt, pe durata copilăriei efectele unei severități prea mari sunt scăderea încrederii în sine a copilului, copiii devin inhibați, temători, complexați, pot dezvolta tulburări de comportament, frica duce la apariția ticurilor- comportamente de autoliniștire - sau a enurezisului nocturn - copiii încep să facă pipi noaptea în pat, deși au depășit vârsta sau nu au probleme medicale. De asemenea, copiii cu părinți foarte autoritari au mai multe șanse să înceapă să mintă, pe de o parte din frica de pedeapsă, pe de altă parte datorită faptului că relația dintre părinte-copil nu este bazată pe încredere, ci pe putere și teamă. Practicarea violenței ca formă coercitivă poate duce la transformarea a însăși copiilor în copii agresivi ce pot începe să își descarce emoțiile negative de frică și furie prin violență, comportament învățat, asupra altor copii mai mici sau mai slabi, mai neajutorați de asemenea comportament învățat. Pe de altă parte avem copiii mai emotivi, mai timizi care vor dezvolta ca răspuns la severitatea părinților tristețe, interiorizare, anxietate, ceea ce în timp poate duce la instalarea unei depresii, chiar și la vârste fragede.
Pe termen lung, și anume la viitorii adulți crescuți de părinți foarte severi aceștia fie se vor angaja cu ușurință în relații abuzive, unde vor avea același rol de victimă învățat în copilărie, fie se vor transforma ei înșiși in abuzatori, dovedindu-și odată cu creșterea și forța și puterea pentru a nu mai fi puși în situația de a se simți mici și neputincioși ca în copilărie.
2. În ce mod influențează severitatea părinților dezvoltarea copiilor?
Am precizat și mai sus că nu sunt o adeptă a relațiilor democratice părinte-copil, unde părintele își pierde rolul și autoritatea și copiii sunt cei care știu mai bine ce este normal sau nu să facă. Cred în reguli impuse copiilor, dar reguli explicate. Dacă cei mici nu vor înțelege regula și de ce este necesară vor acumula frustrări și intrăm în cercul vicios descris mai sus. Sau pot fi explicate cu calm, blândețe și mai ales cu afecțiune, reguli adaptate etapei de creștere a copilului. Să presupunem că un copil de 5 ani insistă în a-și pune singur lapte în pahar. Și datorită stângăciei varsă pe masă. Reacțiile pot fi de tipul "o să șteargă mama după tine, nu-i nimic, puișor", "prostule, ți-am spus că nu ești în stare, treci la tine în cameră și nu mai ieși până nu te chem eu" sau "e, se poate întâmpla oricui, hai să vedem cum putem curăța mizeria asta; tu ce crezi că ar trebui să folosim o cârpă, un servețel, un mop? Te străduiești tu să cureți? Și apoi putem bea împreună un pahar cu lapte". Vă las să alegeți fiecare variantă corectă.
Citește și: Parinti, influenteaza stilul vostru de a educa personalitatea copilului?
Mulțumim doamnei Simona Cernea pentru ajutorul acordat în realizarea articolului.
Urmareste-ne pe Google News
