7 detalii despre psihologia alimentației copilului care te vor uimi

Hrănirea este un eveniment esențial în viața copilului, pe care se concentrează atenția părinților și a tuturor celor care au grijă de cel mic, încă din prima zi de la naștere. Totodată, este o sursă de interacțiune, de comunicare verbală și non-verbală cu copilul. Gândiți-vă la momentul în care bebelușul se află la sânul mamei: acolo, el găsește nu doar satisfacția hranei lui preferate, ci și sursa inepuizabilă de afecțiune și securitate, locul cel mai sigur din Univers. Experiența nutriției la copil înseamnă deopotrivă suport, cât și o oportunitate de învățare. Hrănirea influențează nu numai creșterea și sănătatea copilului, ci și dezvoltarea sa emoțională și psihică. Relația de hrănire este, la rândul ei, influențată de obiceiuri, cultură, starea de sănătate a mamei și a copilului, temperamentul celui care hrănește și a celui care primește hrana. Nu întâmplător, în diferite tipuri de terapie, se folosesc termeni precum hrănire afectivă. O dată cu hrana fizică, pătrund în sufletul nostru germenii relației cu lumea și ai primelor interacțiuni cu ceilalți.

1. Atașamentul față de părinți este conectat cu obiceiurile de hrănire

Componenta primară a comportamentului alimentar în primele luni este relația cu persoana care poartă de grijă copilului. În primii trei ani de viață, obiceiurile de nutriție ale copilului se modifică, în funcție de dezvoltarea sa socială, cognitivă și motorie. În primele trei luni, copilul integrează cele dintâi experiențe legate de hrănire, pentru a constitui patternuri alimentare. Între trei și șapte luni se definește atașamentul dintre copil și părinte, modul de comunicare între ei și copilul dobândește încrederea de bază în cel care îi poartă de grijă. Între șase luni și trei ani, copilul devine în mod gradual autonom și câștigă capacitatea de a explora spațiul, de a se detașa întrucâtva de părinți din punct de vedere emoțional. Grație noilor abilități dobândite și dezvoltării motorii progresive, copilul câștigă inclusiv capacitatea de a se hrăni singur. Aceste etape sunt interconectate, iar hrănirea adecvată în primele luni de viață, mai ales alăptarea, crește șansele unui atașament securizant, care se va reflecta în toate obiceiurile ulterioare ale copilului, înclusiv în ceea ce privește alimentația. Mulți copii care nu au dobândit un atașament securizant, au anumite obiceiuri ce arată o întârziere, mai mare sau mai mică, în ceea ce privește independența și corectitudinea hrănirii: continuă să folosească biberonul până târziu, nu utilizează tacâmurile la o vârstă potrivită, preferă să fie hrăniți de cineva, consumă foarte multe dulciuri, ceea ce poate traduce o nevoie afectivă nesatisfăcută.

2. Preferințele alimentare pot fi educate

Cele mai multe preferințe culinare ale copiilor sunt dobândite, prin asociere cu o serie de aspecte din mediul în care trăiește acesta, în special contexte sociale și consecințe ale anumitor experiențe de hrănire. Practicile părinților și interacțiunea părinte-copil pe parcursul actului de hrănire sunt foarte importante în formarea anumitor preferințe alimentare de mai târziu ale celor mici. Preferințele pentru gustul dulce și, probabil, pentru cel sărat, sunt înnăscute, la fel ca și respingerea gusturilor amar și acru. Totuși, majoritatea alegerilor alimentare ale copiilor sunt învățate în urma experiențelor primare ale acestora cu hrana și mâncatul. Preferințele copiilor sunt determinate de calitatea și frecvența experimentării unor anumite tipuri de hrană, de contextele sociale asociate acestor tipuri și de modul în care s-au simțit după ingestia anumitor alimente. Toate aceste amănunte setează patternul alimentar al unui copil, determinându-l să accepte anumite alimente și să respingă altele.

3. Neofobia și acceptarea diversificării hranei

Făcând parte dintre mamifere, oamenii se hrănesc, în primele luni de viață, exclusiv cu lapte. Totuși, pe masură ce cresc, este necesară tranziția spre o dietă omnivoră, mai ales că organismul suferă modificări ce nu mai pot fi satisfăcute nutritiv doar prin aportul de lapte. Să nu credeți, însă, că pentru copii trecerea la o hrană diversă este facilă. Această tranziție necesită o adaptare adesea dificilă pentru bebeluș și poate determina reacții variate, până la fobia față de anumite alimente. Cercetările au arătat că expunerea repetată la un anumit tip de hrană poate reduce răspunsul neofobic și determina trecerea treptată de la refuzul total la acceptarea respectivului aliment. Totodată, s-a demonstrat că preferințele dietare sunt modulate de metoda de hrănire anterioară: copiii alăptați la sân par să accepte mai ușor noi tipuri de hrană decât cei hrăniți cu lapte praf. Faptul că, într-un anumit mediu, sunt furnizate mai degrabă unele alimente decât altele pare să influențeze preferințele alimentare și consumul dietar. Există deci o influență socio-culturală, care se reflectă în obiceiurile alimentare ale copilului, precum și o predispoziție genetică pentru anumite gusturi, care nu a fost suficient elucidată. Mai mult decât atât, modelul parental de hrănire este foarte important; un copil cu părinți obezi are o tendință mai crescută de îngrășare, prin combinația unor factori precum: preluarea modelului parental de nutriție, o posibilă predispoziție genetică și contactul cu un așa-numit mediu obezogen (de exemplu, în care se promovează mai multe oportunități de consum al unor alimente grase, cu conținut caloric ridicat, în locul fructelor și legumelor).

4. Condiționarea psihologică a mâncatului

Preferința pentru anumite alimente poate fi întărită printr-o condiționare pozitivă sau negativă. Dacă ingestia anumitor alimente are ca urmare o stare de rău, se creează o aversiune condiționată, pe când dacă este urmată de o stare de satisfacție și sațietate, se poate dezvolta o preferință alimentară învățată. Un astfel de amănunt poate fi folosit de părinți, pentru a crea obiceiuri alimentare sănătoase la copil. Educarea gustului poate fi făcută de timpuriu, atrăgând atenția copilului asupra unor consecințe subtile ale anumitor tipuri de hrană și promovând alimente sănătoase, prin asociere cu contexte favorabile. Se poate consolida astfel preferința copilului pentru o hrană echilibrată energetic, al cărui gust va ajunge în timp să fie apreciat datorită multiplelor contexte pozitive asociate cu aceasta. Cu alte cuvinte, părintele poate folosi ca instrument chiar psihicul copilului, pentru a dezvolta la acesta obiceiuri alimentare benefice. Totuși, părintele nu trebuie să introducă restricții alimentare, ci, mai degrabă să moduleze gusturile copilului prin condiționări succesive. Unele cercetări au arătat că, în cazul părinților restrictivi cu anumite alimente, copiii vor fi mult mai tentați să consume astfel de alimente mai târziu, decât cei care au avut libertate alimentară, dar au fost influențați subtil către un obicei nutritiv sănătos.

5. Interconectarea între nutriție și psihologie

Neuroștiințele au evidențiat impactul micronutrienților și obiceiurilor alimentare asupra dezvoltării creierului și, implicit, asupra funcționării cognitive și socio-emoționale armonioase. Colaborarea dintre nutriționiști și psihologi a arătat că un copil are nevoie deopotrivă de hrană sănătoasă, cât și de un mediu social interactiv și responsiv pentru a fi facilitată dezvoltarea timpurie. Studiile au arătat că la copiii cu mame depresive pot să apară întârzieri în creșterea bebelușilor și în dezvoltarea unui comportament explorativ. Depresia este asociată cu scăderea aportului unor nutrienți precum fierul, zincul, acizii grași polisaturați, precum și a vitaminelor B6, B12, C , D și E. Din această cauză, nou născutul este privat de o serie de nutrienți importanți pentru dezvoltarea sa fizică, dar și psihică. Relativ recent a apărut conceptul de hrănire responsivă (responsive feeding), care susține că părintele trebuie să furnizeze, odată cu hrana, mediul potrivit pentru ca alimentația să se facă în cele mai bune condiții, să aibă un impact pozitiv și să asigure energie pe ambele planuri, trupesc și sufletesc. Acest concept integrativ arată că există o interconectare între hrana furnizată copilului și modul în care se face hrănirea. La copiii cu tulburări de dezvoltare, fie subnutriți, fie supraponderali , au fost evidențiate, pe lângă alimentația necorespunzătoare și o serie de aspecte legate de absența unui mediu de hrănire sănătos, de formarea unor obiceiuri alimentare adecvate și de lipsa implicării parentale în ceea ce privește comportamentul alimentar al copilului.

6. Televiziunea si media au un efect determinant asupra alimentației copilului

Obiceiurile alimentare ale multor copii sunt determinate de reclame, trenduri și anturaj, astfel încât, pentru a crea un obicei alimentar sănătos, este nevoie de implicare mai mare din partea părinților. Această implicare se referă mai degrabă la reducerea înfluenței anumitor medii, precum televizorul, asupra alegerilor copilului, decât la introducerea unor restricții care, dupâ cum am văzut, pot avea un efect invers celui scontat. Anumite cercetări au arătat că limitarea accesului la anumite emisiuni sau la TV în general corelează pozitiv cu reducerea riscului de obezitate.

7. Tulburările alimentare au, de regulă, o cauză psihologică

Multiple probleme alimentare sunt corelate cu o serie de tulburări de natură psihologică. La rândul lor, dereglările nutriționale, precum consumul exagerat de alimente și obezitatea, pot conduce la amplificarea tulburărilor emoționale. Se creează astfel un cerc vicios, în care problemele de natură psihologică afectează comportamentele alimentare, iar acestea, la rândul lor, amplifică tulburările psiho-emoționale. Dintre comportamentele alimentare care pot traduce o anumită problemă emoțională, putem menționa:

- Supraalimentarea. În țări dezvoltate, precum SUA, procentul de copii obezi este între 10% și 15%, crescând odată cu vărsta și înregistrând cele mai mari rate la adolescenți. Acești copii pot avea o serie de alte probleme de sănătate, precum diabet, hipertensiune, probleme ortopedice, apnee de somn. Supraalimentarea este una adevărat sindrom care își are originea în patternuri nutriționale deficitare, însoțite de lipsa unor modele parentale adecvate și a unui mediu emoțional potrivit care să regleze obiceiurile alimentare ale copilului. Consumul exagerat de alimente nu traduce o necesitate fizică ci o dereglare la nivel emoțional și o conduită alimentară deficitară. În plus, supraalimentarea și obezitatea conduc la o serie de alte probleme de natură psihologică, precum stima de sine săzută, deteriorarea imaginii corporale, izolare socială, inadaptare, depresie. La răndul lor, aceste noi probleme amplifică tendința de suoraalimentare și se creează astfel un cerc vicios din care copilul nu poate ieși. Copiii supraponderali se confruntă de multe ori cu rejecția socială și stigmatizarea. Părinții le pot impune restricții alimentare nepotrivite, care cresc riscul de consum excesiv de alimente interzise, de câte ori copilul are ocazia.

- Alimentarea insuficientă, subponderalitatea. Deși pot fi și cauze fizice, de multe ori subponderalitatea poate fi corelată cu anumite tendințe impuse social, care pot conduce la adolescente până la anorexie. Pe de altă parte, la o anumită vârstă, unii copii sunt mai puțin interesați de mâncare, iar părinții au tendința să le impună porții mai mari decât au nevoie aceștia.

- Probleme în comportamentul de hrănire. Unii părinți au dificultăți în a face tranziția de la bebelușul cooperant la copilul mic care dorește să fie cât mai independent în timpul mesei și refuză anumite tipuri de hrană. În realitate, copilul nu trebuie forțat să consume hrana pe care nu o dorește, dar trebuie urmărit îndeaproape, pentru a vedea dacă preferințele sale alimentare și refuzul anumitor mâncăruri nu se transformă mai târziu în tulburări de alimentație. Fobia față de anumite tipuri de mâncare poate fi rezultat al unei experiențe neplăcute (de exemplu, înecarea cu respectivul aliment sau un episod alergic asociat) ori al unor contexte dureroase care se cuplează în mintea copilului cu respectiva hrană.

- Consum de substanțe necomestibile. La copiii sub doi ani apare adesea consumul de substanțe necomestibile, ca rezultat al modului lor de a explora lumea folosind în special mâinile și gura. Sindromul Pica sau ingestia de substanțe necomestibile apare la copii mai mari, care continuă să consume astfel de substanțe. De regulă, este o condiție asociată cu insuficienta stimulare a copilului, cu anumite tulburări psihice sau cu retard mintal.

- Consum preponderent de hrană nesănătoasă. Deși nu este chiar o tulburare, dat fiind că foarte multe persoane o practică, alegerea permanentă a anumitor produse de calitate nutritivă inferioară (de exemplu, consum exclusiv al produselor de fast food, refuz total al fructelor și legumelor, etc) arată patternuri nutritive deficitare, care este posibil să se fi instalat în copilărie pe fondul unor deficiențe de natură emoțională. Totodată, consumul acestor alimente, în ciuda avertismentelor legate de sănătate, demonstrează o insuficientă conștientizare asupra propriilor obiceiuri și consecințelor acestora, ce poate fi dovada unei forme de imaturitate sau a altor probleme psiho-emoționale.

Surse: http://www.child-encyclopedia.com; https://academic.oup.com; https://www.apa.org