Pe urmele copiilor instituționalizați de la Sighet, cu ajutorul tehnologiei. În ce condiții erau ținuți

De la înființare și până în anul 2000, au trecut prin Căminul pentru minori deficienți nerecuperabili Sighetu Marmației nu mai puţin de 738 de copii, 279 decedând în acest interval. Numai în perioada 1973-1991, registrul consemnează 239 decese. Principalele cauze de deces? Condițiile cumplite în care erau ținuți cei mici și torturile fizice la care erau supuși de cei care ar fi trebuit să îi îngrijească!

Viața copiilor instituționalizați din Căminul-spital de la Sighet, văzută prin tehnologia VR

Luna trecută, fostul Leagăn de Copii Sf. Ecaterina a găzduit Expoziția VR Muzeul Abandonului, care dezvăluie povești ale abandonului în societatea românească întinse pe o perioadă de 125 de ani. Peste 400 de persoane au intrat, cu ajutorul unor ochelari de realitate virtuală, în Căminul pentru minori deficienți nerecuperabili Sighetu Marmației, în care au murit sute de copii. Au pășit în camerele în care au dormit copiii abandonați ai României, pe paturi metalice ruginite, cu așternuturi rupte și cu bucăți de tencuială pe ele.

Vizitatorii pot auzi, în căștile cu difuzoare externe oferite, și o voce - un ghid audio care vorbește despre rănile colective ale abandonului.

În aceeași clădire este și o expoziție fizică, unde se află cinci registre „de adoptări și internări”, din perioada 1903-1948, care arată cum se ținea evidența copiilor: se notau numele și data nașterii, informații despre părinții biologici și despre sănătatea celor mici. În timpul Primului Război Mondial, aici erau internați în jur de 3000 de minori.

Mărturii cutremurătoare despre condițiile viață din Căminul pentru minori deficienți Sighetu Marmaţiei

În căminul pentru minori deficienți nerecuperabili Sighetu Marmației, copiii erau ținuti in conditii cumplite și erau privați de lucruri normale, cum ar fi să privească luna și stelele. Adesea primeau de mâncare doar o lingură de terci și o bucățică de pâine.

„Îngrijitoarele schimbau așternuturile, pentru că udaseră copiii paturile; mirosea a urină și era foarte frig. Copiii primeau doar o lingură de terci și o bucățică de pâine”, povestește, în cadrul acestui proiect, fotojurnalistul american Thomas Szalay, care a vizitat instituția la începutul anilor ‘90, potrivit unui reportaj realizat de Libertatea.

„Erau ținuți ca niște reptile într-un acvariu. Sute captivi în mizerie, abuzați frecvent”

În octombrie 1990, postul de televiziune international ABC News a realizat un reportaj despre condițiile în care erau tinuti copiii abandonati in Căminul de la Sighetu Marmaţiei. Mărturiile reporterului John Upton, cel care a condus reportajul, sunt absolut cutremurătoare:

„Chiar și după tot ce văzusem, nu eram pregătiți pentru ce am găsit într-o cameră de la etaj. Aici, fete care dădeau din cap erau ținute într-o cușcă uriașă ca niște animale. Țipând, pe jumătate goi, stând în urină... În timp ce personalul încerca să-i îmbrace, ni s-a ordonat să ieșim...”, mărturisește acesta.

„În prima cameră pe care am vizitat-o am văzut câte doi copii dormind în același pat, pe cearceafuri udate de urină. Aș putea să golesc camera asta. Avem case de plasament. Toți acești copii au nevoie de tratament medical. Cameră după cameră, am găsit copii care aveau în mod evident nevoie de tratament medical. Unii erau legați în cămașă de forță (...) Într-un colț am găsit un copil legat de o țeavă (...) Erau ținuți ca niște reptile într-un acvariu. Sute captivi în mizerie, abuzați frecvent”, povestește acesta.

„Bugetul pentru mâncare este stabilit de autorități. 38 cenți pe zi pentru fiecare copil. Am urmărit cum o supă apoasă este băgată în gurile flămânde. Mulți dintre copii nu au fost învățați niciodată să mănânce singuri. În timp ce o parte dintre copii erau hrăniți, cealaltă parte era pusă în acoperimente din plastic, într-un ritual bizar care combină spălatul cu hrănitul”, a mai adăugat John Upton.

Într-un alt documentar și articol realizat, de această dată în 2004, de Washington Post, reportul trimis la Căminul din Sighetu Marmaţiei povestește:

„A fost cea mai ireală experiență pe care am avut-o vreodată în viața mea… Aveam senzația de greață si de leșin, aproape de vina pentru faptul de a mă afla acolo... Erau scheletici și descarnați (scofâlciți), niciodată nu am mai văzut așa ceva în afara de România”, spune dr. Jane Aronson, în documentarul realizat de Washington Post.

Fost pacient al spitalului de copii cu dizabilități din Sighetul Marmației: „O îngrijitoare m-a bătut mult cu o mătură, am crezut că mor”

În vara anului 2017, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a organizat o conferință de presă cu ocazia depunerii unei plângeri penale pentru tragerea la răspundere a celor vinovați de moartea a 771 de copii, înainte de 1989, în trei cămine spital.

Izidor Ruckel, fost pacient al spitalului de copii cu dizabilități din Sighetul Marmației, a povestit, la acea vreme, calvarul prin care a trecut în cei 9 ani petrecuți în centrul de plasament, până să fie adoptat de o familie din Statele Unite, la începtul anilor `90.

„Am fost adoptat în 1991 din plasamentul din Sighetul Marmației. Viață mea înainte de Revoluție era foarte diferită alături de cei 300 sau 400 de copii cu care am crescut. Noi nu am știut că se poate trăi mai bine, pentru că nu ne-a învățat nimeni. Dacă o persoană venea să-ți dea în cap fără să fi făcut nimic era foarte normal.

De multe ori, copiii au plătit pentru greșelile adulților. Copiii nu au cerut să se nască, dar în cele din urmă ei sunt cei care au plătit prețul cel mai mare. Instituțiile au fost create pentru că acești copii să aibă un loc în care să trăiască și să se dezvolte.

În schimb, au devenit un coșmar pentru aceștia. Doar în instituția mea cei mai mulți dintre copii s-au îmbolnăvit atât fizic, cât și psihic. Nu pentru că ei ar fi fost bolnavi atunci când au intrat în acest centru, ci pentru că centrul este cel care i-a îmbolnăvit. Cea mai mare grijă a mea astăzi este cea din punct de vedere medical.

Medicația pe care au primit-o acești copii, nu doar că nu i-a ajutat să se vindece, ci i-a îmbolnăvit mult mai rău și în multe cazuri i-a condus la moarte”, a mărturisit Izidor Ruckel, potrivit Știrile Kanal D.

Izidor spune că s-a născut sănătos, însă la doar 6 luni s-a îmbolnăvit grav. După a lungă perioadă de internare, picioarele sale s-au strâmbat, iar doctorii i-au informat pe părinții săi că acesta a contractat o boală necunoscută. Aceștia l-au lăsat pe Izidor acolo și nu s-au mai întors după el. La 3 ani, autoritățile l-au transferat la Spitalul pentru Copii Irecuperabili, situat în Sighetu Marmației. Timp de aproape 9 ani, Izidor a îndurat condiții înfiorătoare, până când a fost adoptat de o familie de americani.

„M-am născut în Tușnad. Aveam poliomielită și, la 6 luni, o femeie i-a spus mamei să se ducă la Sighetul Marmației că acolo mă pot ajuta. M-a dus și m-a lăsat la Leagănul de copii până la 3 ani. Acolo a venit un doctor și a ordonat să mă trimită la orfelinatul pentru copii cu dizabilități din Sighetul Marmației unde am stat până la 11 ani. Am crezut că o să mor într-o noapte pentru că nu am putut să am grijă de ceilalți copii. Unei femei nu i-a plăcut cum am ajutat-o la muncă și m-a bătut mult pe mine și pe un alt băiat cu o mătură, încât am crezut că mor. Mi-au dat medicamente când eram bolnav. De fiecare dată vomitam. Îmi era foarte rău. Am crezut că nu o să mai trăiesc”, a mai povestit acesta.

„Aceste instituții destinate copiilor cu dizabilități au fost create în mod special pentru a nu fi descoperite vreodată. Plasamentul din Sighetul Marmației era izolat, în munți. Guvernul României nu avea habar despre existența acestora, deși erau instituții publice. Instituțiile statului aveau menirea să verifice condițiile din aceste instituții și nu au făcut-o niciodată. După 10 ani m-am întors să vizitez amplasamentul. Câteva lucruri s-au schimbat în bine, însă comportamentul personalului față de copii a rămas același, nu s-a schimbat absolut deloc. Am fost surpris.  La fel și mirosul. Era același că dinainte de Revoluție”, a mai explicat Ruckel, potrivit aceleiași surse.

Radu Preda, președintele IICCMER în 2017, a declarat, în cadrul aceleiași conferințe că în anii comunismului majoritatea medicamentelor din spitalele cămin care adăposteau copiii cu dizabilități erau sedative, principala preocupare a personalului fiind liniștea deplină.

„Majoritatea medicamentelor, dacă vom reuși să facem rost de lista lor, vom observă că erau sedative. În toate mărturiile pe care le avem, obsesia personalului din aceste instituții era că minorii să nu facă gălăgie. Să fie cât se poate de liniștiți, de aceea apelau și la măsuri extreme. Îi legau de paturi, ii țineau în niște cuști. Regimul comunist, pe fundalul unei politici pro-nataliste care avea în vedere cantitatea dar nu și calitatea vieții a hrănit ideologic și faptic aceste forme de abuz. Pe noi ne interesează inclusiv responsabilitatea politică pentru că cineva a dat ordin că aceste lucruri să se întâmple, le-a făcut posibile. Elită politică de atunci de la nivel județean este responsabilă de aceste atrocități. Toate Sfaturile Populare de dinainte. Sunt și oameni în viață cu pensii foarte bune care au supervizat activitatea unor astfel de instituții. Numirea în toate aceste instituții era politică”, a mărturisit Radu Preda.