Copilul rasfatat: usor de dezvatat

Copilul rasfatat: usor de dezvatat prin exemplul parintilor

Luca este o fetita de 6 ani, indrazneata si, cum s-ar spune, dintr-o bucata. Totusi, nu ii lipseste bunul-simt. Intr-o zi, in clasa de copii, invatatoarea se intoarce si o zareste pe Luca stand jos pe scaun, cu picioarele intinse si ridicate pe birou. Se apropie calma si o intreaba: "Unde stau picioarele?" Luca zambeste cu gura pana la urechi, o priveste in ochi si raspunde jubiland: ”Pe masa”.
- Unde ai vazut tu ca noi stam cu picioarele pe masa, in clasa?
- Am vazut la tata. Tata sta acasa cu picioarele pe masa si citeste revista.

Astfel de situatii sunt des intalnite. Si nu sunt de criticat, ci doar de indreptat. Un adult din afara mediului familial poate observa semne ale rasfatului, insa le poate indrepta eficient numai cu ajutorul parintilor. Acestia sunt exemple vii, care impregneaza copilului un model de comportament, la fel de puternic precum urmele lasate in cimentul inca moale. Parintii sunt adultii de referinta din viata copilului si cu greutate va putea un alt adult sa "bata" impactul pe care acestia il au asupra micutilor. Intr-un caz precum cel de mai sus, cea mai sanatoasa abordare se refera la o explicatie si reamintire a regulilor, venita din partea educatorului si urmata de o discutie a acestuia cu mami si tati. "Poate ca tati sta acasa asa, dar aici, in clasa, si copiii si adultii stau numai cu picioarele sub masa. Pe masa iti poti aseza caietul."

Desigur ca acasa este un mediu informal, un cuib, in care parintii gasesc circumstante potrivite pentru a sta cu picioarele pe masa si a citi revista. Insa aceste circumstante trebuie explicate copiilor, dragi parinti. Odata cu nasterea celor mici, parintii trebuie sa lucreze la propriul spirit de observatie, la atentie si la constiinta de sine. Un parinte responsabil isi va da seama (poate nu de fiecare data) ca anumite lucruri pot confuza copilul, nefiind foarte clare. Tati, in exemplul de mai sus, ar fi bine sa isi insoteasca gestul de cuvinte, pentru a evidentia ca este o exceptie: "Fiindca suntem la noi acasa si avem un moment de relaxare si fiindca simt nevoia sa imi intind picioarele, o sa stau cu ele pe masa. Desigur ca nu o sa fac asta la serviciu sau cand mergem in vizita." Si mai util ar fi daca s-ar consulta cu mama ("Draga, tu ce zici? Esti de acord? / Am dreptate? / Crezi ca e un moment potrivit sa imi urc picioarele pe masa?"), astfel incat copilul sa vada ca exceptiile presupun sa ceri voie cuiva sau sa intrebi.

Procedati asa atunci cand va treziti actionand in moduri care nu ati vrea sa fie preluate in comportamentul copilului (luati micul dejun in pat, mancati in fata televizorului, beti suc direct din sticla, faceti trei lucruri in acelasi timp, va lasati vasele nespalate, intrati incaltat in casa etc.). Va asigurati in acest fel ca micutul afla ca gestul acesta este o exceptie, nu o regula. Ce se intampla daca nu realizati de fiecare data cand adoptati un comportament care necesita "clarificari"? Un copil cuviincios, care a fost obisnuit cu o linie atitudinala si de comportament, observa singur atunci cand ceva pare neclar si va va trage de maneca.

Un tatic imi povestea ca sora lui, dupa multi ani de absenta, revenise in tara. Taticul si fiica lui au vizitat-o, iar pentru micuta (5 ani), aceasta era prima intalnire cu matusa. Odata ajunsi, dupa imbratisari si dupa masa, oamenii s-au adunat in sufragerie. Taticul in cauza s-a asezat in fotoliu si, in timp ce statea de vorba cu sora lui, si-a tras picioarele sub el, in pozitia "turceasca". Fetita l-a privit putin, dupa care l-a intrebat cu o voce joasa: "Tati, este politicos sa stam asa cand venim in vizita?" Tatal i-a explicat ca sunt in familie si ca este ingaduit. Dar copilul inca nu isi simtise matusa ca fiind "familie", asa ca observase de una singura rasfatul "nepotrivit" al tatalui ei.

Revenind la Luca, ea nu ar putea "aluneca" intr-un rasfat preluat prin observarea parintilor, daca i se explica, la momentul respectiv, gestul de a intinde picioarele pe masa. Decat daca asa vrea! Intrucat copiii, cand vor sa se rasfete, preiau acele comportamente despre care stiu ca nu sunt adecvate sau permise. In ceea ce o priveste pe Luca, ea arata si putina sfidare. Era constienta ca gestul nu este unul potrivit. Dar "isi incerca norocul". Testa limitele. Un astfel de rasfat constient este mult mai usor de abordat si corectat, pentru ca nu are sustinerea si modelul parintesc. Dar ce sa faci atunci cand copilul se rasfata, neluandu-te in seama, incalcand regulile si incercandu-si masura?

Copilul rasfatat: usor de dezvatat prin reguli ferme

"Nu vreau sa fac ce-mi spui. Vreau sa fac ce-mi place. Eu vin la gradinita asta ca sa fac ce-mi place mie!" tipa Miruna (5 ani) si se smulge de langa educatoarea care incearca sa o atinga. Se smuceste spre usa, iar in secunda urmatoare ar iesi din clasa val-vartej, asa cum a mai facut de 20 de ori pana astazi. Mai rapid, adultul din clasa blocheaza usa, asa ca Miruna se opreste dezorientata 2 secunde, dupa care tranteste un scaun si tipa: "Esti mai rea decat mama mea!"

Uneori, rasfatul este cladit pe radacina lipsurilor emotionale. Miruna aduce rareori aminete de mama ei, iar asta numai in termeni neutri sau negativi. In schimb, tati este cel care o insoteste, o asculta si o lauda. Poate ca atentia si ingaduinta din partea lui tati - sporite, ca sa compenseze dorul de mami; poate ca tendinta de a se razvrati, prezenta in mod constant in relatie cu mama; poate obisnuinta de a testa adultii si usurinta de a se certa - sau poate toate la un loc - sunt de vina pentru rasfatul Mirunei. Cum sa procedezi cu un copil care reactioneaza puternic, exagerat si sfidator?

Cea mai buna abordare este cea in trei pasi: iti pastrezi sau regasesti calmul (pentru ca aceasta este provocarea imediata), apoi aplici regulile si consecintele incalcarii lor, indiferent de comportamentul copilului. Dupa ce episodul razmelitei a trecut si spiritele s-au calmat, adultul si copilul trebuie sa stea de vorba, cel dintai incercand sa il inteleaga pe micut, sa il primeasca si eventual sa ii explice, dar fara sa faca morala. Acum insa, in momentul crizei, pastreaza-ti calmul. In functie de fire, adultul poate fi tentat sa se infurie si sa reactioneze la nervi. Sa smucesti, sa ridici vocea, sa ameninti, sa alergi dupa copil; sau, din contra, sa te descurajezi si sa nu ai nici o reactie. Intre parinti si copii, relatiile sunt foarte delicate si incarcate si niciodata un copil nu va alege un astfel de comportament in mod "gratuit". El are cu siguranta o suparare datorata parintelui, iar acesta se poate simti coplesit de vinovatie. Asa ca unii parintii se inmoaie prea mult, lasand copilul sa faca ce vrea, ca sa ii stearga oarecum supararea. Altii reactioneaza agresiv in fata vinovatiei, abuzand de autoritate si pedepsind copilul sau raspunzandu-i cu aceeasi tulburare.

De aceea, indiferent de ce iti ”vine” sa faci, aminteste-ti sa iti regasesti calmul, inainte de a face orice pas. Daca ai blocat usa, iar copilul se agita in camera, tine-te de usa, nu te indrepta catre copil, indiferent ce face. Aduna-te in tine, calmeaza-te, respira adanc, indiferent ce auzi de la el. Eventual iesi tu din camera. Daca micutul s-a napustit afara, trantind usa, da-i pace. Coboara propriul termometru launtric, inainte de a porni pe urmele lui. Numai pacea poate readuce pacea. Furtuna ta nu face decat sa sporeasca furtuna lui. Nu veti repara nimic asa.

Dupa ce te-ai linistit putin, aminteste-ti in primul rand tie care sunt regulile de comportament, cunoscute si copilului, si care sunt consecintele incalcarii lor. Apoi mergi dupa copil si aminteste-i si lui. Cel mai des, in episoade furtunoase, de sfidare, copilul are nevoie de un timp in care si el sa se linisteasca (ar putea sa coincida cu al tau), apoi de aplicarea regulilor - si abia apoi de o discutie. Daca episoadele copilului sunt repetitive si observam ca mai degraba se rasfata decat sa incerce sa faca putinul pe care il poate face, atunci trecem mai bine la fapte si lasam discutia pe mai tarziu. Regulile de comportament pe care le-am stabilit impreuna cu el trebuie respectate in mod constant, altfel isi pierd calitatea de repere.

Miruna a trebuit sa se retraga langa un perete din clasa (a ales ea locul), pana s-a mai linistit. Apoi a ridicat singura scaunul trantit si a primit jocul pe care il incepuse si nu mai vroia sa il termine sau sa il stranga. A stat in fata lui 10 minute, inca mustacind ca vrea sa faca altceva, pana cand a trebuit sa il stranga, pentru ca altfel nu putea trece mai departe la altul. Aceasta era regula. In cele din urma, a respectat-o: in ciuda izbucnirii ei de inainte. Spre sfarsitul zilei, educatoarea si-a gasit o vreme, cand ceilalti copii au iesit afara, in care sa ramana doar cu Miruna si sa deseneze impreuna. In acest timp, a intrebat-o cum se simte astazi, cum a fost ziua ei, pe cine este suparata, ce a facut acasa ieri, ce o sa faca astazi... ajungand astfel, incet-incet, la radacina supararii. 

Copilul rasfatat: usor de dezvatat cu putina creativitate

Uneori, rasfatul copilului poate fi tratat prin creativitatea si calmul adultului. De exemplu, atunci cand este vorba despre energia insuficient folosita sau despre proasta gestionare a emotiilor. Ofera-i copilului o alternativa pentru ceea ce vrea sa faca, pentru "rasfatul" lui, asa incat nevoia de baza sa fie indeplinita. Da-i sa aleaga intre doua solutii rezonabile, asa incat sa simta ca detine controlul alegerilor sale si ca isi poate exercita libertatea. In loc sa te incrunti ori sa te superi, raspunde-i calm si cumpanit.

Sara are 5 ani si o inghionteste cu prima ocazie pe surioara ei de 1 anisor. Inca nu s-a obisnuit cu ideea ca nu mai este in centrul atentiei si prima alintata de catre mami.

- Nu pot sa nu o lovesc, nu pot sa nu ma bat cu ea, ca am dracusori!
- Atunci du-te si lasa-ti dracusorul afara, si abia apoi te intorci la masa. Dupa ce l-ai lasat acolo, vino doar tu, cu ingerasul.
- A... bine! Ma duc!

Atunci cand raspunsurile adultilor tin cont de nevoia copilului si ii ofera o varianta, cel mic poate fi atat de surprins si chiar de incantat, incat uita jumatate de suparare si se supune.

- Trebuie neaparat sa lovesc sau sa stric ceva, vreau sa stric ceva!
- Bine. Lasa cartea din mana, te rog. Ce te ajuta mai mult, teancul acesta de hartii, sa le rupi, sau mergem in dormitor, sa lovesti niste perne?
- Pai... teancul, sa rup hartiile. A, stai sa iau si cosul de gunoi!

Alta data, Sara refuza sa se aseze la masa de pranz si se rastea la mama.

- Sara, te aud, sa stii, daca vorbesti incet. Nu este nevoie sa tipi.
- Ba da, pentru ca sunt furioasa!
- Atunci da-mi voie sa pun salata in boluri si hai sa mergem in alta camera, unde nu ii deranjam pe tati si pe Teo, ca sa tipi acolo, ca uite ei sunt pregatiti sa manance.

Copilul rasfatat: usor de dezvatat in colectivitate

Intre alti copii, micutii obisnuiti cu rasfatul se vor simti in prima instanta nedreptatiti si vor intra, probabil, in conflicte. Insa, in scurt timp, se vor adapta colectivitatii. Vor invata sa lase de la ei, ca sa si primeasca; vor invata sa coopereze, pentru un scop comun (joaca, de obicei) si vor renunta la infantilismul exagerat, pentru a fi placuti si respectati de colegii lor, care altfel ii pot umili strigandu-le "bebe". Am vazut copii de 5-6 anisori care plangeau ce plangeau, se tranteau pe jos, izbeau jucarii, loveau pe altii, se izolau intr-un colt, invinovateau pe oricine altcineva, incepeau sa se smiorcaie la primul lucru ce nu le convenea. Acesti copii, in decurs de jumatate de an, isi schimbau vizibil atitudinea: episoadele de plans si de sfidare se raresc, egoismul se reduce. Care este misterul? Nevoia copilului de a fi primit si indragit de colegii sai.

Ca parinte, il poti ajuta pe copil, integrandu-l inca de la 2-3 ani intre alti micuti. Chiar daca nu il inscrii la gradinita, ii va prinde foarte bine sa mearga in mod constant in parcuri si locuri de joaca, alaturi de alti copii. De asemenea, in vizite la prieteni care au copii. O sarcina importanta a parintelui care vrea sa previna sau sa il dezvete pe copil de rasfat, este de a stabili niste reguli de socializare si de joaca pentru toti copiii si de a nu face rabat pentru al lui. Acesta se poate dovedi un test greu de trecut pentru mami si o proba dificila pentru copil.

Daca micutul tau este cel care ia jucaria altuia, cel care vrea sa stea mai mult timp pe balansoar, cel care cere mai des bomboane decat ceilalti, atunci ii va fi greu sa accepte ca refuzi si ca il tratezi la fel ca pe ceilalti. Totusi, este vital sa procedezi astfel si sa ii explici verbal de ce: "Mami, aici nu esti singur, esti cu alti copii, si toti aveti aceeasi portie. Nu iti pot da tie mai mult. Toti vreti sa va dati in balansoar. Nu este corect sa te dai doar tu si alt copil sa priveasca la tine. Mami te iubeste, dar este nevoie sa fim corecti. Si ceilalti copii au dorinte, ca tine."

Un astfel de episod imi amintesc si eu, de cand aveam 4 sau 5 ani. La gradinita, eram chiar in clasa mamei mele. Mama mea era educatoarea mea. O astfel de situatie nu este cea mai sanatoasa pentru relatia parinte-copil si pentru dezvoltarea emotionala a celui mic, dar acestea au fost conditiile atunci. Intr-una din zile, la orele de somn (gradinita era de stat si functiona in regim de camin), cand toti copiii nu aveau de ales decat sa stea in pat, straduindu-se sa adoarma, eu m-am opus. M-am dat jos din pat de cateva ori, facand tot felul de nazdravanii: iar dupa mine, si restul copiilor. Pentru ca "fata doamnei" era, vrei nu vrei, un exemplu. Mama mi-a vorbit frumos, m-a alintat (pentru ca asta cautam) si m-a dus inapoi in pat de doua sau de trei ori. Eu insa dadeam, dupa cum am spus, un adevarat exemplu de... rasfat.

In cele din urma, mama m-a luat pe sus, m-a dus in pat si, in timp ce eu inca ma agatam de gatul ei, mi-a spus, cat se poate de ferm: "Stai in pat si dormi sau te trimit acasa cu doamna de la bucatarie si ma astepti acolo, si stam de vorba deseara cand vin si eu. Ce alegi?" Am fost atat de surprinsa, incat, buimaca, am ales pe loc sa ii dau drumul la gat si sa ma intind in pat. Dar inca asteptam ca mama sa se intoarca la mine si sa ma pasuiasca sau sa ma sarute complice. Doar era mama mea! Pentru mine era mai intai mama, si abia apoi "doamna educatoare", asa ca era dreptul meu sa ma rasfete!... Asa ceva insa nu s-a intamplat. Am fost tare trista si imi amintesc si astazi suprinderea, dezorientarea si amaraciunea mea. Dar este adevarat ca m-am lecuit, in acea zi, de o buna parte din rasfat...

Tu cat de mult il alinti si il rasfeti pe copilul tau? Cat de bine ii face? Cum se integreaza in mijlocul celorlalti copii? Cum sa-i ajutam pe cei mici sa se dezobisnuiasca de a fi "rasfatatii" tuturor?