Automutilarea la copii si adolescenti

Practica automutilarii indica un dezechilibru emotional intens. Persoanele care o practica detin o agresivitate pe care nu stiu sa o exprime ori sa o gestioneze altfel decat manifestand-o asupra propriei persoane. Automutilarea nu este o gluma. Nu este o incercare de atragere a atentiei - sau nu doar atat. Pretul este prea mare pentru aceasta: durerea fizica si cicatricile uneori de nesters.

Actele de auto-vatamare exprima ceea ce ce cuvintele nu pot exprima: persoanele descriu un sentiment coplesitor, asupra caruia nu au control, care creste in intensitate si atinge un prag la care nu mai poate fi suportat. Sentimentul este perceput ca "o durere interioara enorma" sau ca furie, frustrare, neputinta, "furtuna interioara", violenta, "tensiune ingrozitoare", frica, anxietate, sau din contra, ca vid interior, ca amortire.

Adesea, resimt acut si acum "nevoia de ajutor". Persoanele se gasesc in situatia urgenta, grava, in care au nevoie de ajutor acum, in care sentimentul interior le otraveste, le tortureaza si ele trebuie sa il indeparteze. Iar singura metoda pe care o au la indemana este aceasta: provocarea de rani asupra propriului corp.

Astfel, durerea fizica muta pentru o vreme reflectorul de pe cea sufleteasca si adesea o intrece in intensitate. Iar starea de amortire, de vid interior, este condimentata. Persoana simte ceva, si asta e perceput ca fiind mai acceptabil decat sa nu simta nimic: chiar daca acest "ceva" are gust ascutit de vanatai, piele arsa ori sange.

Da, este socant. Persoanele care se auto-lezeaza o pot face astfel: se taie cu lama sau cu alte obiecte ascutite, pe diverse parti ale corpului, in mod repetat. Se zgarie pana la sange. Scobesc o rana deja existenta. Isi ard pielea. Isi smulg fire de par. Se dau cu capul de pereti. Se lovesc, de obicei cu pumnii.

Automutilarea exprima agresivitatea indreptata asupra propriei persoane. Exprima sentimente indezirabile social (de revolta, furie, impotrivire) sau dureroase, atat de ascutite, incat nu au corespondent verbal. Conduita de autovatamare reprezinta de fapt un mecanism de aparare al psihicului: avand de a face cu sarcini emotionale nemaintalnite, sau prea apasatoare si care dureaza prea mult pentru a fi suportate, individul incearca sa le faca fata cumva. Le face fata facandu-si rau. De aceea, comportamentele autentice de automutilare indica o nevoie de ajutor. Insa, in prima faza, raman de prea multe ori nedetectate... ascunse in spatele bluzelor cu maneci lungi.

Automutilarea la adolescenti

In aceasta perioada izbucneste. Chiar de la varsta de 14, 13, 12 ani. Pana si copii de 11 ani au raportat conduita de automutilare. Perioada pubertatii si a adolescentei este prin definitie turbulenta: se contureaza noi experiente si sentimente, pe care copilul nici nu le banuia. Adesea, el este coplesit. Si psihicul lui este afectat de furtuna hormonala: gandirea devine rigidia si apare tendinta de a generaliza si de a vedea lucrurile ca fiind "pentru totdeauna" ("mereu o sa imi fie asa de rau", "nu o sa am niciodata prieteni adevarati"). Inclinatia spre dramatizare si spre izolare sunt autentice. In plus, stima de sine si sentimentul valorii personale sunt mult diminuate. Toate acestea sunt specifice adolescentei si trebuie luate in serios.

Nu te mira daca adolescentul tau va recurge la gesturi extreme atunci cand circumstantele din viata lui capata culori mai putin vesele: neintelegerile cu parintii, la un loc cu despartirea de iubita, cu probleme la scoala si cu o cearta intre cei mai buni prieteni. Astfel de experiente, mai ales cumulate, sunt intens resimtite. Capacitatea de a le privi ca tranzitorii si de a vedea "dincolo" de ele, spre un viitor mai luminos, este redusa in perioada adolescentei. Ei cauta un mod de a detine controlul - macar asupra propriului corp, de a elibera presiunea, de a pedepsi ori de a se autopedepsi. Unii au probleme suplimentare: mediu familial tulburat sau violent; tulburari de alimentatie; episoade depresive.

In acest caz, sau daca nu au deprins in familie, pana acum, strategii de a face fata emotiilor negative puternice, adolescentii pot recurge la automutilare. Daca ai rabdare, citeste cateva "testimoniale ". Tinerii care isi zugravesc aici propriile experiente pornesc de la 12 ani...

Automutilarea si endorfinele

Un motiv serios pentru care actele de auto-vatamare devin o obisnuinta sunt endorfinele pe care le elibereaza. Endorfinele sunt acei hormoni produsi de creierul nostru, care au proprietati analgezice, asemanatoare morfinei: prin urmare, dimineaza durerea psihica si emotionala. De asemenea, suspenda frica si intensifica perceptia - adica ceea ce adolescentului ii lipseste in cazul vidului interior si al "amortitii". Endorfinele sunt cele care provoaca sentimentele euforice si starile de relaxare sau de "bine". Recompensa unui act de auomutilare este destul de consistenta... ceea ce agraveaza conduita si efectele nocive ale acesteia, mai ales ca adolescentul o tine ascunsa.     

Automutilarea: factorii de risc in copilarie

Poate porni accidental: printr-o taietura intamplatoare sau prin scobirea unei intepaturi de insecta. De multe ori, persoanele care recurg la autovatamare au suferit in copilarie: abuz fizic sau emotional, chiar viol; neglijare din partea parintilor, alcoolismul ori depresia acestora sau alte traume, precum moartea cuiva drag, abandon sau chiar experienta unui accident de masina. In 1999, in Statele Unite, autoarea cartii despre autovatamare, Healing the Hurt Within (Alinand durerea din interior), a descoperit in urma unui sondaj ca 84% dintre persoanele care isi recunosc automutilarea, afirma, de asemenea, ca pe vremea cand erau copii au fost expuse la evenimente sau la circumstante traumatizante.

Multe dintre persoane provin dintr-un mediu familial nefiresc, cu violenta, cu certuri sau "razboi civil". Ca si copii, nu le-au fost indeplinite nevoile afective, nu au primit suficienta disponibilitate si caldura parentala, iar multi nu au deprins abilitatile sociale datorita carora sa se descurce in interactiunile umane. Prin urmare, pe masura ce cresc, se adapteaza cu greu in colectiv, fiind adesea umiliti, tachinati, exclusi. Daca si parintii sau figurile de atasament le-au inoculat o imagine de sine nefavorabila, ei vor adopta aceasta imagine neplacuta si o vor uri. De aici pana la a se autopedepsi pentru ca sunt grasi, urati, prosti, incapabili, "belele", "copii nedoriti", sau vinovati de nefericirea parintilor, este un pas mic. 

Data fiind gandirea magica si egocentrismul copilului ("eu sunt cauza pentru care tata sau mama sau altcineva pateste ceva rau"), daca aceasta este incurajata de niste parinti la randul lor neadaptati, copilul poate dezvolta o conduita de vinovatie, care include autopedepsirea. De exemplu, un baiat care se simte vinovat de moartea fratelui sau, il poate provoca la bataie pe un copil mai mare si mai puternic, tocmai pentru ca stie ca asa va suferi. Unii copii au fost in permanenta descurajati sau pedepsiti pentru exprimarea sentimentelor negative, chiar daca mediul familial era o sursa inepuizabila de asemenea sentimente.

Acestia risca sa isi descarce mania asupra lor insile, in secret, atunci cand cuvintele si altfel de acte nu sunt permise.   

Cand nu mediul familial se face vinovat, de vina pot fi tendintele, dezvoltate intr-un context sau altul, spre perfectiune sau lipsa stimei de sine si a valorii personale. Uneori, persoanele sufera de depresie sau chiar de tulburare bipolara.

La copii de varsta prescolara, comportamentul de automutilare se intalneste rar. Atunci cand exista, este mai degraba superficial si, spre deosebire de adolescenti, are loc "in vazul lumii", cu scopul de atrage atentia de care se simt privati si de a manipula. Insa de regula, il dezvolta copiii care sufera de autism, de anxietate cronica sau de retard mental sever.  

Parintii si automutilarea copiilor: cum ii ajutam?

Daca descoperi ca adolescentul sau copilul tau recurge la acte de auto-violenta, pastreaza-ti stapanirea de sine sine si controleaza-ti emotiile, oricat de revoltata te-ai simti. Copilul o face tocmai dn cauza emotiilor inconfortabile, asa ca nu are nevoie de stres suplimentar. Vorbeste cu el calm, spune-i ca iti dai seama ca el face asta. Chiar daca neaga, subliniaza-i ca tu crezi ca negarea este neadevarata. Ca il lasi sa se gandeasca la asta si ca esti dispusa oricand sa vorbesti cu el despre asta. Comunica-i si ofera-i sprijin emotional, suport, in nici un caz o atitudine critica, socata sau prea emotionata. Il vei face sa se simta si mai vinovat si sa se ascunda in continuare. Tine minte ca sentimentele negative alimenteaza comportamentul.

Arata-i in primul rand intelegere si acceptare a emotiior foarte puternice care il chinuie, nu critica adusa comportamentului. Asigura-l ca nu va avea probleme, ca nu va fi pedepsit, nu esti suparata pe el, dar ca nu este in regula si sanatos pentru el sa continue asa.