Permisivitate, toleranta, ca sa fim mai aproape de exprimarea traditionala imi sunt reprosate deseori. De rude, de prietene si de mame binevoitoare din parc (nu amintesc de necunoscuti, ca deja par demna de compatimit). Cum adica veti spune? Pai nu stiu cum se face ca, desi las impresia ca tin situatia in frau, ajung inevitabil in acelasi punct: de a fi manipulata (in mod inteligent) incat sa cedez, sa ma fac ca nu vad si sa uit (prea repede dupa unii) boroboatele comise de baietelul meu. Am auzit din pacate, nu de putine ori, exclamatii de genul: "nu stiu cum rezisti/suporti", "ii permiti prea multe", "cum de nu-i rupi urechile", "eu in locul tau il faceam praf" din gura unor parinti care chiar isi fac copiii praf cand fac o "prostie" (nu se incadreaza in tiparul de cumintenie impus de societate). Fie ii tin inchisi in casa cu zilele, fie ii bat de le ies fulgii (da, acest tip de pedeapsa este folosit mult mai frecvent decat arata statisticile). Parinti care la prima vedere par a avea o relatie normala, iubitoare, de buna intelegere, dar al caror exemplu eu am decis sa nu-l urmez.
Doamna Monica Burcea Psihoterapeut, trainer, Fondator Centrul de Terapie prin Ras Mandarin http://terapieprinras.ro/ confirma teoria pe care o cunoastem cu totii:
"Permisivitatea reprezinta acel comportament ingaduitor, indulgent, de tolerare, pe care parintii aleg sa il adopte in educatia copiilor in scopul crearii unui mediu continator si fericit. Comportamentul permisiv trebuie insa abordat realist deoarece ii 
poate crea copilului premisele de a specula anumite situatii, de a se sustrage de la indeplinirea anumitor sarcini si de a nu-si forma o imagine obiectiva despre lumea inconjuratoare. Daca, din dorinta de a-si arata cat mai mult dragostea, parintele ii creeaza propriului copil un micro-univers in care toate dorintele se indeplinesc, nu exista refuz sau responsabilizare cu privire la anumite sarcini (strans jucarii, imbracat singur, pastrat ordine in camera, mers la culcare la o anumita ora), copilul isi va forma o imagine asemanatoare si despre lumea inconjuratoare, avand implicit aceleasi asteptari si atunci cand merge la gradinita sau la scoala. Pe termen lung, copiii ai caror parinti stiu sa spuna "nu", vor avea o relatie mult mai buna cu mediul inconjurator si se vor adapta mult mai usor."
Exemple
Iata mai jos expuse diferite situatii prin care am trecut pentru a putea intelege mai bine cum stau lucrurile la noi.
1. Strig dupa el. O data de doua ori, de zece ori, deja ma doare gatul si tot nu raspunde. Isi vede nestingherit de treaba si cand intr-un final apar langa el cu o falca-n cer si cu una-n pamant ma priveste nevinovat, ca si cum n-ar fi auzit absolut niciunul din racnetele mele. Oftez si inghit in sec. Deh, asta e! E greu sa te deplasezi cand esti tanar. Poate spre batranete se va mobiliza mai rapid...
2. Il rog sa faca ceva (daca raspunde intr-un final) si imi serveste o replica cam impertinenta: "dar de ce ma pui pe mine, tu n-ai maini?" Sau "ce, sunt sclavul tau?" Trec cu vederea ca nu cumva, Doamne fereste, sa se simta copilul exploatat/persecutat. Mai bine sa fiu eu. Doar de-aia sunt mama...
3. Ca o continuare a punctului anterior, nu face ce i se cere. Adica face, dar dupa rugaminti, amenintari, santaje exercitate in mod repetat. Desi stie ca va auzi aceeasi placa la nesfarsit, prefera sa ma oboseasca psihic pe mine inainte de a consimti. Doar nu degeaba e berbec.
4. Face ce il rog, dar complet diferit de cum trebuie/i se cere. De exemplu, in timp ce face baie ii zic ca ma duc in bucatarie sa incalzesc mancarea si ca el trebuie sa stea linistit, fara sa ude in afara "perimetrului" stabilit. Gasesc la intoarcere o multime de balti, inclusiv hartia igienica stropita din abundenta si cu mare maiestrie, as spune. Ce
sa-i fac? E copil si voia si el sa se joace.
5. Imi zice ca "am luat-o razna", "am innebunit" etc. (asta e lista scurta, cea lunga e muuult mai variata). De multe ori, de ce sa neg, are dreptate. Ma prinde in niste accese furibunde in urma carora nimeni si nimic nu ar supravietui. Si ma trezesc urland la el, fara vreun motiv foarte intemeiat. Doar n-o sa pedepsesc copilul cand zice adevarul? Ar insemna sa-i dau un premiu pentru minciuna.
6. Il apuca vorbaria sau baraiala (niste sunete greu de reprodus care imita motorul masinii) in timp ce eu port o discutie (importanta, de altfel) la telefon. Stie deja, caci i-am atras atentia de nenumarate ori, ca nu e frumos, nu suna bine etc. sa ai un fundal sonor deranjant. Pentru interlocutor, caci la mine a devenit rutina. Si totusi continua sa resimta un imbold de a povesti /deranja aproape de fiecare data. Da, este pentru a-mi atrage atentia (de parca nu mi-ar fi atras-o suficient pana acum)! Mai mult are efect apelativul de "baba curioasa" primit in urma intrebarii (inopinante de fiecare data): cu cine vorbesti?
7. Raspunde in doi peri adultilor care-l interpeleaza. Aici nu-l invinovatesc absolut deloc. Ba, mai mult, sunt mandra de el (si zambesc complice) ca a invatat cel putin o lectie (repetata iarasi de mine de mult prea multe ori). De ce nu-l apopstrofez? Ar trebui si ei sa stie ca cei mici nu au voie sa vorbeasca cu strainii.
8. Nu-mi zice adevarul. Mai mult ca o joaca in ultima vreme, noroc ca eu ma prind repede, caci ii cunosc prea bine 
mutrita voit prefacuta, asa ca nu ma poate pacali (inca). Imi povestea deunazi cum un coleg de clasa a calatorit in China si ca ar vrea si el. Evident respectivul nu plecase nicaieri. Ce fac? Ma bucur ca macar a depasit perioada in care avea o sotie si doi copii imaginari...
9. Ii atrag atentia de un million unu de ori sa faca/nu faca anumite lucruri. Nu de alta, dar imi da mie batai de cap. De exemplu, strang masinutele insirate pe masa (unde ar trebui sa se manance, dar de altfel si in restul casei) iar ele apar inapoi ca prin farmec. Mai multe si diferite, desigur, in maxim 5 minute in urma "curateniei". Asa ca o las balta. Ce sens mai are sa-mi pierd timpul cu ordinea si disciplina?
10. Ultimul exemplu (sunt sigura ca ati inteles pana acum ideea), ma trezesc atentionata de invatatoare ca vorbeste si scrie prostii. Ma trec fiorii in prima faza, inchipuindu-mi cine stie ce odiosenii de nereprodus. De fapt era vorba de "caca", "part" si alte asemenea legate de necesitati fiziologice. Care, desigur, au fost intens savurate de colegii de clasa (a se citi s-au spart de ras). Cum am procedat? Recunosc, m-am abtinut din greu sa nu izbucnesc in ras de fata cu invatatoarea si apoi i-am tinut o scurta prelegere ca macar sa se abtina la scoala. Acasa bineinteles este taramul tuturor nazbatiilor (parturile sunt la ordinea zilei, concretizandu-se intr-o joaca inteleasa doar de reprezentantii speciei masculine; pentru mine constituie in continuare un mister evolutionist).
Doamna Monica Burcea Psihoterapeut, trainer, Fondator Centrul de Terapie prin Ras Mandarin http://terapieprinras.ro/ subliniaza din nou notiuni cunoscute, dar mai greu de pus in practica:
"Parintii trebuie sa tina cont de faptul ca permisivitatea nu garanteaza dragostea copiilor. O atitudine permisiva nu conduce in mod automat la dragoste si acest fapt il putem surprinde observand dezvoltarea comportamentului copiilor: inca de mici, pe masura ce fac cunostinta cu lumea inconjuratoare, isi dezvolta si diverse modalitati de manifestare: se entusiasmeaza, se bucura, sunt spontani, rad, dar la fel de bine pot avea manifestari de gelozie, de nemultumire, tendinte de manipulare, furie. O permisivitate exagerata lasa totusi prea mult loc unor astfel de manifestari si copilul isi formeaza ideea ca acestea sunt acceptate, ingaduite, nu atrag dupa sine anumite consecinte. Rolul parintelui este tocmai de a tempera aceste manifestari, de a-l ajuta pe copil sa inteleaga care sunt acele comportamente constructive si care sunt acele manifestari mai putin benefice relatiei cu cei din jur.
Cand stim ca suntem parinti prea permisivi? Exista o regula simpla: atunci cand repetam mai mult de trei ori aceeasi rugaminte adresata copilului si acesta pare ca nu o ia in seama sau o contesta prin diverse manifestari, trebuie sa ne ajustam un pic comportamentul."
Cum procedez
Poate unii o sa ramana cu impresia ca am in dotare un mic domn Goe in devenire, dar cati copii din zilele noastre nu primesc tot ce vor si cand vor (eu sper/cred ca inca n-am cazut in extrema asta)?! In plus imi amintesc cu o oarecare nostalgie (nu neaparat optimism) de propria-mi copilarie in care primeam tot felul de interdictii (desi nu era cazul) si ma incadram rigorilor impuse fara sa cracnesc (a se citi personalitatea era aproape inexistenta). De ce sa neg, ma bucur cand vad ca baietelul meu nu-mi calca pe urme si stie sa-si impuna punctul de vedere. In plus, consider ca deoarece petrec o mare parte din timp impreuna cu el care, dupa cum poate ati aflat, imi este alipit de voie, de nevoie zilnic (nu am in dotare nici mama, soacra, vecina etc.) nu inseamna ca trebuie sa fiu vreo terorista. Ma gandesc ca si-asa bietul copil e suficient de traumatizat ca imi vede mutra in mod continuu de 7 ani 
si 8 luni (chiar daca nu are intotdeauna chef), incat sa mai pun si eu paie pe foc. Adica realizez ca simbioza asta post-partum nu i-a priit nici la integrarea in colectivitate (cand se lasa cu racnete si fugit pe scari dupa mami) si nici la inchegarea unor noi prietenii. Sa nu ma intelegeti gresit, intervin cand este cazul, de exemplu in situatii de conflict cu alti semeni prea energici (colegi, prieteni, cunoscuti), cand se intrece cu gluma in obraznicii sau cand o face lata la scoala. Este vorba de reactii rapide si in forta (da, si eu ma mir), dar autoritatea mea cam lasa de dorit. Insa intotdeauna, subliniez, il cert/apostrofez in particular si nu de fata cu respectivii (chiar daca ei asta si-ar dori/ar astepta) tocmai pentru a nu-i distruge bruma de respect de sine (comparativ cu varsta, nu cu capacitatea sa) si a nu-l umili doar pentru satisfactia gratuita a unor necunoscuti (asta e un sfat de baza al psihologilor).
Doamna Monica Burcea Psihoterapeut, trainer, Fondator Centrul de Terapie prin Ras Mandarin http://terapieprinras.ro/:
"Meseria de parinte se invata spune o vorba din batrani, actuala si astazi. Poate cel mai complex aspect al educarii copilului il reprezinta gasirea echilibrului intre autoritate si permisivitate. Arta de a sti sa ii spui si "nu" propriului copil ii poate asigura acestuia o viziune reala asupra lumii inconjuratoare, ci nu un univers iluzoriu. Parintii trebuie sa constientizeze ca a spune "nu" la momentul potrivit este adesea o dovada de dragoste mult mai mare decat a spune "da" si a incuraja comportamente mai putin bune. Cu cat ajustarea acestor comportamente intervine mai tarziu cu atat in poate veni mai greu parintelui sa treaca de la o atitudine permisiva la o atitudine mai autoritara.
Fiecare copil este unic, isi formeaza o anumita persoanlitate si astfel de multe ori aplicarea sfaturilor din carti pare a fi dificila. Parintele trebuie astfel sa isi descopere propriul limbaj de comunicare cu copilul, sa stabileasca cu acesta anumite reguli, sa-i explice copilului pe intelesul sau atat aprecierile cat si comportamentele corective."
Eu am gasit si variante, sa zicem mai eficiente de pedepse, dar nefiind
adepta violentei fizice si nici a celei 
verbale (de fapt din cauza ca
nici una din ele nu ofera rezultate pe termen lung) apelez in ultima
vreme la reale suplicii psihologice: blocarea canalului de desene
preferat (evident Cartoon Network cel mai adesea), confiscarea
tabletei/jocului pe calculator sau diverse amenintari (stiu, nu se
concretizeaza niciodata; nu mai tarziu de ieri sora mea mi-a tinut o
prelegere in acest sens). Nu va inchipuiti ca tine prea mult, a doua zi
dupa o privire lacrimogena si o mazgaleala intitulata desen presarat cu un strop de sentiment, se deblocheaza
rapid si de altfel, cum ii merge mintea la multe ghidusii, a gasit si o
metoda de slalom printre pedepse: a identificat canalele respective
dublate undeva spre sfarsitul grilei de programe si apeleaza in perioade
de "penurie tehnologica" la telefonul mobil. Cu o privire satisfacuta,
evident.
Insa, pana la urma, daca e copilul meu, eu il cresc si eu il educ. Daca nu e nimic imoral, ilegal sau indecent, nu vad de ce ar dauna un strop in plus de permisivitate (mai ales ca nu e nimeni in masura sa ne judece actiunile in calitate de parinti, in afara de noi insine si de copiii nostri). Pentru ca, conform studiilor, cei mici nu isi vor aminti mai tarziu in viata atat de momentele frumoase, ci mai degraba de cele neplacute. Asa ca de ce sa punem si mai multa sare pe rana si sa fim urati pe nedrept?! Oricum suntem singurii care pot decide cum este mai bine sa procedam in disciplinarea/nedisciplinarea lor (sau apelarea la orice alt model de parenting in voga). Nu strica insa uneori sa uitam de autoritate si sa ne facem si noi ca nu vedem, relaxandu-ne si descretindu-ne un pic mintile si fruntile. Desigur nedepasind doza zilnica recomandata.
Voi cat de permisivi sunteti cu cei mici?
Multumim doamnei Monica Burcea pentru ajutorul acordat in realizarea articolului.
Urmareste-ne pe Google News
