Cred în respectul care se câștigă, nu în respectul impus cu forța
Pot spune că mă bucur de o relație aparte cu fiul meu, prin care el beneficiază de ceva mai multă libertate decât mă bucuram eu, de exemplu. Nu doar datorită vremurilor în care trăim, ci, cred eu, datorită faptului că am devenit mamă la o vârstă mai fragedă decât majoritatea părinților. Prin urmare, diferența de vârstă dintre noi este mult mai mică decât în mod normal.
Vreau să vorbesc în primul rând puțin despre vremurile în care trăim, prin comparație cu vremurile în care am copilărit. În vremurile prezente copiii au acces la mult mai multe informații decât aveam noi și sunt și mult mai precoce și mai inteligenți decât era generația noastră. Nu am efectuat vreun studiu statistic, dar sunt niște observații evidente, privind la copiii din jur. Apoi, mentalitatea părinților de azi, majoritatea prinzând cel puțin câțiva ani din epoca comunistă, este una semnificativ diferită. Poate tocmai că nu ne dorim să mai aruncăm asupra copiilor noștri presiunea și stresul pe care le-am simțit noi. Pentru că, să fim sinceri, puțini au avut cu adevărat parte de copilării cu adevărat fericite. Marea majoritate a părinților acelor vremuri manifestau un fel distant de iubire părintească. Dar, cel mai important, își educau copiii în așa fel încât să le fie supuși. Să asculte fără să crâcnească, la orice oră din zi și din noapte. Ce spunea părintele era literă de lege. Iar lipsa de supunere nu reprezenta doar neascultare, ci sfidare a autorității părintești.
Diferența de vârstă, pentru că am devenit mamă la 24 de ani, este ceva mai mică în cazul meu decât la majoritatea părinților. Am simțit nu de puține ori din cauza acestui aspect că autoritatea mea este oarecum știrbită. Pentru că este greu să fii părinte și să dai dovadă în permanență de seriozitate când tu încă copilărești. Dar am încercat să nu las acest aspect să influențeze relația dintre noi. Care mi-am dorit să fie întotdeauna una bună, deschisă și strânsă.
Cred în respect, dar și mai mult cred în respectul care se câștigă. Nu cel care se impune. Pentru că acela este cu adevărat valoros. Nu îmi doresc ca fiul meu să mă respecte pentru că se teme de mine. Îmi doresc însă tare mult să mă respecte pentru că mă prețuiește, pentru că mă stimează, pentru că se mândrește cu mine. Îmi doresc să creadă în mine, să îmi preia valorile și principiile pe care le împărtășesc prin puterea exemplului, nu prin forța impunerii. Da, este mult mai greu de obținut acest tip de respect și acest tip de relație părinte-copil, dar din punctul meu de vedere merită cu prisosință tot efortul.
De când am devenit mamă încerc ca prin tot ceea ce fac să fiu mai bună. Mai bună nu decât ceilalți, ci mai bună decât cu o zi, cu o lună sau cu un an înainte. De cum eram. Pentru că ochii săi mă urmăresc în permanență, iar vorbele sale le vor imita pe ale mele. Nu îi vor servi exemplu ordinele sau recomandările mele, ci propria mea ființă. Este greu să te lupți cu tine însuți încât să te îmbunătățești continuu nu pentru a face impresie bună, ci pentru a lăsa ceva în urmă. Căci valorile adevărate doar astfel se transmit. Îmi dau seama de multe ori prin ochii săi cât de mult greșesc încă. Ei mă reflectă cu precizia unei oglinzi. Toate neputințele, toate erorile pe care le fac se proiectează în mintea și mai apoi în acțiunile sale. Pentru că așa funcționează un copil. Orice copil.
Povestea de viață pe care toți părinții trebuie să o citească
Am citit recent o poveste impresionantă. Eu cred foarte mult în puterea pe care o au poveștile asupra oamenilor. Sunt probabil singurele modalități prin care un om poate învăța din exemplul și trăirile altuia, fără a fi nevoit să treacă la rândul său prin ele. Fără a fi nevoit să sufere. Este vorba despre Easy Eddie, avocatul renumitului mafiot Al Capone și al altor capi mafioți. Acesta era un om atât de inteligent încât reușea de fiecare dată, folosindu-se de lege, să îi scape de condamnare. Ajunsese să fie atât de apreciat pentru contribuția sa încât avea tot ce își putea dori din punct de vedere material.
Însă, bărbatul era și tată. Și-a dat seama într-o zi că îi putea oferi fiului său tot ce și-ar putea dori, mai puțin un lucru, cel mai important: un tată cu care să se mândrească. Așa că a luat decizia de a ajuta procurorii federali să îl condamne pe Al Capone, cu toate că știa că îl va costa scump. A avut dreptate, căci într-o zi a fost împușcat cu sânge rece de mafioți. În timpul celui de-al doilea război mondial, un pilot pe nume Butch O’Hare a asistat la un atac masiv asupra trupelor americane. Nu mai puțin de 9 avioane porniseră în atac, iar el era singur. Dând dovadă de un curaj nemărginit, motiv pentru care a fost și decorat cu Medalia de onoare a Congresului SUA, s-a luptat cu toți, chiar dacă nu avea sorți de izbândă și chiar după ce rămăsese fără muniție. A reușit să doboare 5 dintre avioane, iar restul au fugit, de teamă. Acest pilot viteaz, care a jucat un rol esențial în soarta războiului, era nimeni altul decât fiul lui Easy Eddie.
Copilul meu este SUS PUS
Fiul meu nu stă pe un piedestal, dar stă cu siguranță pe cea mai înaltă poziție a inimii mele. Acolo l-am așezat dintotdeauna, pentru că așa este normal pentru orice părinte. Binele și siguranța sa sunt pentru mine literă de lege. Și în orice secundă a vieții mele aș face absolut orice pentru a-i fi bine. Și m-am asigurat ca el să știe acest lucru. Nu este suficient să îți iubești copilul dacă nu îi spui niciodată. Nu este suficient să îți iubești copilul dacă nu îi arăți niciodată. Dacă nu îl iei în brațe, strâns de tot, dacă nu îl pupi până îl albești. Dacă nu îi demonstrezi că iubirea ta pentru el nu se va stinge nici la sfârșitul lumii. Pentru că este infinită și nemărginită.
Iubirea nu se măsoară în jucării multe și în haine scumpe. Iubirea se măsoară în interes constant și real în ființa sa. În respect reciproc și în comunicare deschisă. Se măsoară în nopți nedormite purtându-i de grijă și în gânduri bune nu doar prin cuvinte, ci și prin fapte. Iubirea se măsoară simplu și pur, prin ceea ce ești și ceea ce faci. Nu îmi doresc ca fiul meu să îmi execute ordinele, dar îmi doresc să știe ce este bine și ce este rău. Să fie capabil să discearnă, să aleagă în așa fel încât să primeze binele și adevărul. Chiar dacă nu este întotdeauna al său. Să știe să spună nu dacă are un motiv întemeiat. Să îmi conteste deciziile dacă nu sunt suficient de bine întemeiate. Să se lupte cu mine până în pânzele albe dacă crede cu adevărat în ceva. Asta îmi doresc de la el.
Citește și: Copiii care fac des crize de nervi au șanse mai mari să fie adulți plini de bani
Urmareste-ne pe Google News
