Copiii noștri devin ceea ce li se spune că sunt

Așează-te confortabil și hai să facem împreună o călătorie în copilăria ta. Încearcă să îți aduci aminte de chipul mamei tale, blând și încurajator; încearcă să îți aduci aminte de vorbele tatălui, pline de înțelepciune; adu-ți aminte de bunici și de poveștile lor, sau de gogoșile calde și mămăliga proaspăt făcută în tuci. Adu-ți aminte de iernile greoaie, de verile toride și de copiii cu care te jucai până după lăsarea serii. Cu bune și cu rele, copilăria ta este temelia pe care s-a construit schela omului care ești astăzi. Rămâi puțin cu mintea ațintită asupra sentimentelor de recunoștință și fericirii de atunci și încearcă să înțelegi cum anume au contribuit părinții tăi la tot ceea ce însemni tu, în prezent.

Să spunem că mama ta, cu chipul blând și privirea caldă, ți-ar fi spus ocazional că tu nu ești în stare să fii la fel de bun/ă precum colegii tăi; că tu nu iei note suficient de bune la matematică sau română și că niciodată nu vei fi capabil/ă să urmeză facultatea pe care o dorești. Imaginează-ți că încă de când erai copil/ă obișnuiai să auzi vorbe precum „este un copil mai sensibil”/ „se supără ușor”/ „se sperie repede”. La naștere, orice copil este asemenea unei pânze albe, pe care se formează, ușor-ușor un tablou unic și minunat. Din păcate, nu toți copiii au norocul de a avea în viețile lor pictori iscusiți și nu de puține ori, tablourile ajung să fie pline de corecturi, pline de tăieturi, pline de „răni” sau nuanțe închise.

Orice urmă de pensulație rămâne pe pânză. Acoperită, ea ar putea să își schimbe nuanța și sensul, în timp, însă nimeni nu poate nega faptul că va exista acolo pentru totdeauna. Pânza goală pe care tu o ții în mâinile tale, dragă părinte, capătă contul datorită vorbelor pe care tu le adresezi; datorită modalității în care decizi să o pictezi. Ce poate fi în neregulă cu un copil care abia acum învață să se formeze? Și ce facă este sensibil? Și ce dacă matematica nu este punctul său forte? Și ce dacă se supără ușor? Și ce dacă nu este persoana pe care o dorești tu? Copilul tău este total diferit față de tine, iar acest lucru este unul dintre cele mai frumoase aspecte ale vieții: să știi că dai naștere unui suflet care, deși va fi legat pe veșnicie de al tău, va prinde o formă proprie, diferită față de a ta - o formă unică.

Repetarea frecventă a anumitor fraze va lăsa urme adânci în sufletul copilului tău și pe măsură ce va crește, este posibil să nu se mai identifice cu ceea ce a auzit și aude din partea ta, însă, din păcate, să fie mult prea târziu sau mult prea dificil să își mai schimbe sensul. Un scurt exercițiu de imaginație te-ar putea ajuta să îți fie mai clar despre ce vorbim: imaginează-ți doi micuți, cu doi părinți diferiți. Unul dintre ei, susținut de-a lungul vieții, corectat și încurajat, iar la polul opus, celălat - dojenit, stânjenit și criticat. Oare cum vor evolua ei? Oare tu, cum ai fi evoluat dacă părinții ți-ar fi spus constant că nu ești bun de nimic, că nu ești ceea ce își doresc ei să fii și că nu reușești să atingi așteptările lor?

Uneori, forța noastră interioară reușește să depășească chiar și cele mai dureroase vorbe și să demonstreze contrariul: „Mama mi-a spus tot timpul că nu sunt în stare să termin Medicina, iar astăzi salvez vieți. I-am demonstrat eu ei”. Dar, oare, care este prețul pe care îl plătim pentru „a le demonstra” părinților că vorbele lor nu sunt reale și că noi suntem capabili să ne atingem scopul? Oare prin câte răni trecem? Oare câte nopți nedormite avem la activ? Oare de câte ori nu ne mustrăm pe sine, doar pentru a fi siguri că le demonstrăm părinților că fix ceea ce spun ei că nu putem face, noi reușim să facem cu succes și cât de real este un „succes” care se naște din frustrare? O alegere mult mai simplă este să înțelegem că avem datoria de a ne sprijini copiii și de a îi ajuta să corecteze defectele, nicidecum de a-i critica pentru că nu sunt ceea ce ne dorim noi să fie - dorință care, în fond, este o simplă iluzie a unei realități imaginate de mintea noastră, izvorâtă poate, de multe ori, din frustrarea eșecurilor proprii.

Da, copiii noștri devin ceea ce le spunem noi că sunt. Nu medici, nu judecători și nu antreprenori de succes. Ei vor deveni triști, sensibili, lipsiți de încredere în sine și speriați de viață. Vor găsi calea de a face, poate, ceea ce le place și nu ceea ce dorești tu, fiind însă plini de răni adânci; amintindu-și, însă, de momentele în care au avut nevoie de mâna ta, pe care să o prindă și tot ceea ce au primit în schimb a fost o palmă. Sau poate că vor deveni fix ceea ce îți dorești tu, aflându-se constant într-o competiție cu tine și nutrind dorința aprigă de a-ți demonstra faptul că în pofida spuselor tale, ei au reușit să atingă scopul mult dorit. Dar nici a doua variantă nu îi va scuti de resentimentele puternice față de momentul în care au avut nevoie de mâna ta care să îi prindă și în schimb, au primit... exact, ai ghicit! - o palmă dureroasă.

Nu îți forma iluzia faptului că un copil are nevoie de critică pentru a evolua; nu te gândi că dacă nu îl împingi de la spate fiind ușor „răutăcios” nu îl vei motiva. Da, este datoria ta de părinte să îl ghidezi și să te asiguri că se află pe drumul corect și benefic pentru el, însă tot datoria ta este să nu îl agresezi, să îl înțelegi și să îi accepți și satisfaci nevoile. Așa că... întreabă-te din nou: Ce dacă al tău copil nu este bun la matematică și ce dacă nu îl pasionează absolut deloc Facultatea de Medicină? Ce dacă al tău copil nu este de fapt, așa cum vrei tu să fie? El este perfect așa cum este!