”- Anya, când îți faci temele?
- Lasă-mă, domle', în pace! Nu vreau să îmi fac temele acum. Ce mă tot bați la cap. Nu înțelegi?
- Nu fii obraznică, Anya! Te apuci de teme în acest moment, fără discuții!”
Astfel de conversații deveniseră deja repetitive în primele luni ale anului acesta școlar și ne oboseau pe amândouă și ne și întorceau una împotriva alteia. Și se iscau din orice, fie ea școală, teme, citit, curățenie în cameră, timpul petrecut pe ecrane, refuzul de a mânca sănătos. Apoi mai intervenea și taică-su, care de multe ori ridica vocea. Apoi interveneau pedepsele, care nu au funcționat niciodată. Degeaba îi interziceam accesul la ecrane (că acolo doare cel mai tare), când pedeapsa se finaliza, o luam de la capăt. Ajunsesem la capătul puterilor, și dădeam și eu, ca majoritatea părinților, vina pe:
- școala online: că la școală doamna le explica mai bine, îi ținea mai conectați, aveau apoi școala după școală unde se concentrau și își făceau temele și venea cu ele acasă deja făcute
- izolare: înainte mai făcea activități, precum patinaj, ieșeam la un film, se ducea la cursurile de dans, se întâlnea cu prietenii, era prea ocupată să se plictisească
- accesul constant la gustări: fiind tot timpul acasă, mâncarea este la discreție, nu apucă să i se facă foame, face mofturi, de plictiseală mănâncă întruna și numai ce nu trebuie
Pandemia afectează copilăria?
Practic, obrăznicia ei, credeam eu, că vine din faptul că pandemia afectează copilăria și din frustrare, plictiseală și teamă, copilul se răzbună pe noi cu replicile pe care nu le dorim. Din nefericire, dezvoltarea emoțională a Anyei, trecerea de la copil mic la preadolescent, a coincis cu acest an de pandemie, care va continua o vreme. Și am fost orbită de asta, în loc să analizez situația și să îmi dau seama că, de fapt, replicile catalogate drept obraznice de mine sunt, de fapt, următorul pas în dezvoltarea ei. Pur și simplu copilul a început să gândească cu mintea lui, să analizeze situațiile și să le treacă prin prisma nevoilor și dorințelor lui, a început să învețe cum să fie adult și să își gestioneze viața singur.
Ce am făcut?
Am acceptat, am înțeles și am discutat. Am acceptat că este normal ca fiica mea să se opună unor ordine. Am înțeles că are nevoile ei, altele decât cele pe care le știm noi. Am discutat nevoile ei și am tratat-o ca pe un adult. De 2 luni am urmat aceste direcții și rezultatele au fost grozave:
- Nu am mai țipat! Asta se întâmplă de aproape 1 an de zile. Mă străduiesc să nu ridic deloc vocea, să nu mă impun prin țipete și nervi, ci prin răbdare și prin a asculta ceea ce își dorește ea.
- Am acordat în fiecare seară jumătate de oră discuțiilor intime cu ea. Discuțiile se prelungesc mereu și descopăr că am un copil care gândește matur și care are alte nevoi și dorințe decât cele pe care le credem noi.
- Nu am mai pedepsit-o! Am refuzat să îi mai dau pedepse și nici nu am mai condiționat lucrurile bune pe care le face de beneficii privind plăcerile ei personale. Adică, dacă citești o oră, poți să te joci Roblox o oră. Am renunțat la asta!
- Nu am mai sancționat replicile acide sau ironice la adresa adulților. Pentru că întotdeauna sunt îndreptățite. Am preferat să îi explic, de exemplu, de ce tati se uită pe Netflix pe telefon și îi spune ei să lase telefonul. Tati a muncit toată ziua și la final de zi își oferă această plăcere. Când îți închei și tu responsabilitățile, poți să te relaxezi cum dorești.
- Am acceptat că are dreptul să refuze. Fie că vorbim de mâncare, de ora de somn, de momentul când alege să își facă temele.
- Am făcut compromisuri. Împreună. Am învățat-o și pe ea să facă asta. Să negociem împreună echilibrul dintre noi.
Rezultatul?
Uimitor. Dar nu a apărut peste noapte. Orice modificare sau corectare pozitivă în comportamentul copilului, fie el de 2 ani sau de 10 ani, se observă după mai multe încercări și insistențe, niciodată peste noapte. Prin urmare, cu răbdarea treci și marea ... nebuloasă a parentingului.
”- Anya, ce program ai azi? Când ai decis să îți faci temele?
- Aș vrea să stau puțin, o oră, să caut ceva pe YouTube. Apoi mă apuc de teme. Și cred că mănânc pe la 2, sigur mi se face foame până atunci.”
Așa decurge acum o conversație între noi despre teme. Pentru că am pus altfel întrebarea și pentru că am lăsat-o pe ea să își decidă programul, nu i l-am impus eu. Pentru că dacă își face temele acum sau mai târziu nu afectează cu nimic dezvoltarea ei intelectuală, atâta timp cât și le face cu interes și concentrare. Pentru că nici eu, ca adult, nu fac lucrurile mereu când trebuie. Acum știu că pentru a crește un adult de succes, trebuie să tratăm copilul ca pe un adult. Să îi oferim ocazia să se dezvolte el singur, cu îndrumarea noastră, desigur, dar cu blândețe, fără etichete precum ”obraznic” sau ”leneș” sau ”nesimțit”. Așa că următoarea dată când copilul tău îți spune că nu vrea sau nu poate, nu țipa la el, nu încerca să îl convingi că știi tu mai bine, nu îl forța să accepte autoritatea. Mai bine, află de ce nu vrea sau nu poate și lasă-l pe el să găsească soluția și îndrumă-l spre calea corectă neinvaziv, subtil, lăsându-l pe el să vadă soluția, să creadă că este în totalitate meritul lui și decizia lui.
Pentru că un copil devine un adult de succes dacă știe cum să gestioneze orice situație din viața lui cu soluții corecte, care să îi aducă mulțumire și va ajunge la asta numai dacă îi oferim noi, părinții, posibilitatea să se confrunte cu ele. Atunci când soluțiile i le oferim noi, pe tavă, fără să acceptăm că propriul nostru copil poate gândi diferit de noi și că soluția lui, diferită de a noastră, este ceea ce el are nevoie în acel moment, ca adult va întâmpina dificultăți în evoluția spre succes. Noi, părinții, trebuie să îndrumăm copilul în a lua singur decizia corectă, nu să i-o impunem fără explicații. Pentru că și noi, ca adulți, atunci când ni se impune ceva, acceptăm asta numai după ce înțelegem de ce, cum și în ce fel ne afectează acea schimbare. De ce să așteptăm altceva de la copil? Eu una prefer să am un copil care se opune, se luptă, care mă contrazice, care are un punct de vedere, care luptă pentru dorințele sale, decât un copil care acceptă tot ceea ce i se spune și care ar putea ajunge un adult nefericit și nemulțumit pentru că nu a știut să lupte pentru fericirea sa.
Urmareste-ne pe Google News
