Azi am ridicat ghiozdanul copilului meu și am făcut hernie de disc

În această dimineață am ridicat ghiozdanul copilului meu să o ajut să și-l pună în spate. M-am aplecat și am rămas înțepenită câteva secunde. Este greu, l-am cântărit, are aproape 5 kg.  Și stă cocoțat în spinarea unei fetițe de 8 ani, de clasa aIIa. Abia pot eu să îl țin, și azi nu a fost cel mai greu, are zile când aproape își dublează conținutul. Și toate acestea în condițiile în care învățătoarea Anyei face tot posibilul să le dea cât mai puține teme și să nu le încarce ghiozdanul fără sens. Au dulăpioare în clasă, primesc fișe ca teme, și nu culegeri. Voi sublinia și faptul că ghiozdanul gol are aproximativ 800 de grame și că este ergonomic.

Și totuși, ghiozdanul atârnă greu în spinarea viitorului nostru. De ce? Pentru că trebuie să îi pui copilului pachet cu gustări, sticlă cu apă, dezinfectant, șervețele. Pentru că primesc corn și lapte la școală, nu vitamine și minerale. Pentru că apa nu este potabilă. Pentru că nu au săpun și hârtie igienică în băi. Pentru că programul de after-shool al școlii, deși există, și este minunat că există, nu oferă mâncare comestibilă și nici materiale educaționale. Si atunci copilul trebuie să își ia după el ce lucrează acolo, carioci, creioane, cartea pe care o citește și mâncare, desigur. Pentru că profesorii și învățătorii, oricât de bine intenționați ar fi, oricât de mult s-ar strădui să refacă un sistem deplorabil și stricat, tot sistemul acesta este cel care îi evaluează și le dă salarii. Și atunci, trebuie să respecte o programă și să încarce copiii, să îi forjeze ca să atingă nivelurile impuse de programă. Este greu de ambele părți, și pentru copii și părinți, și pentru profesori, mai ales pentru cei care se opun sistemului și încearcă să facă mai mult pentru copiii noștri decât prevede "programa".

După ce am făcut hernie de disc ridicând ghiozdanul Anyei și după ce copilul a plecat cu tatăl ei spre școală, m-am așezat să îmi odihnesc spatele și să frunzăresc facebook-ul. Și am dat de o postare a unui tată care a pus o poză cu nepoții lui care învață la Oxford și pleacă spre școală dimineața. Mai jos comparați voi ghiozdanul fiicei mele cu mapele celor doi.

Desigur, vor exista comentarii care spun că până la urmă, și noi alegem să încărcăm ghiozdanul copilului, și că peste tot părinții pun pachețele de prânz copiilor și sticla cu apă, în toate țările. Sunt de acord, ghiozdanul copilului meu nu este necesar să fie atât de greu. Ce punem în el este și alegerea noastră, a părinților. Însă, tot el, ghiozdanul, este un simbol al sistemului nostru de învățământ. Fiecare obiect din el este o repercursiune a programei școlare și a dotărilor școlilor. Dacă sistemul Montessori al Angliei permite copiilor să se ducă la școală doar cu o mapă și pachețelul de prânz, hai să luăm și noi de acolo câte ceva. Dacă sistemul Waldorf al Germaniei implică tot ghiozdane grele, dar urcă Germania pe primele locuri în evaluarea PISA, hai să luăm și ceva de acolo. Și oare ce fac țările acestea asiatice de reușesc să fie pe primele locuri mereu? Ce face Estonia, o țară care nu are nici miliarde de oameni, nici putere financiară ca alte state, precum SUA, Canada sau Anglia, de a reușit să se claseze pe locul 2?

Răspunsul vine de la Ministrul Educației, care ne arată că, de fapt, noi nu ne îngrijorăm, că nu contează cum învață copiii noștri, ci cât învață. „Nu trebuie neapărat să ne îngrijorăm de această evaluare a testelor PISA, e o evaluare internațională. Accentul nu cade neapărat pe ce știu elevii, ci pe aplicarea cunoștințelor în situații concrete de viață”. Oare copiii noștri nu vor avea parte de situații concrete în viață? România este țara teoriei.