1. Când s-a lovit
Copiii se lovesc. Este un fapt cert, incontestabil. Destul de frecvent și, nu de puține ori, chiar grav. Doar când te gândești la potențialele grozăvii care i se puteau întâmpla (sau chiar i s-au întâmplat) te trec niște fiori de panică. În mod evident, accidentele rămân...accidente. Nu își dorește nimeni să se întâmple, dar totuși se întâmplă. Nu ai cum să le eviți. Iar copilul tău, cu atât mai mult. Al meu, cel puțin, pare împiedicat din naștere, pare să aibă două picioare stângi, dă cu stângul în dreptul cu rigurozitate zilnică. Ați înțeles ideea. Cred că l-am învinovățit de multe ori pentru zgârieturile, vânătăile cu care s-a ales.
2. Când s-a îmbolnăvit
Este de vină că nu s-a spălat pe mâini, că a mers pe afară transpirat/cu capul gol, că a stat prea mult lângă un coleg/prieten care tușea/avea muci, toate aceste ipostaze ajung în cârca copilului. Iar eu, pentru că am avut ghinionul de a ne confrunta cu un număr aparent interminabil de viroze respiratorii, am ajuns să îmi învinovățesc la rândul meu copilul pentru lipsa de precauție. Cunoașteți vorba cu dacă și cu parcă...3. Când a dărâmat mâncarea
În calitate de bebeluș se întâmplă ca mâncarea să ajungă de pe farfurie sau din gură direct pe jos. Și nu o dată. Cred că nervii care te trec în acele momente nu pot fi exprimați în cuvinte. Mă întreb, ce copil este oare în măsură să aibă parte de o experiență gastronomică...imaculată. În care niciun strop de mâncare să nu-i pătează bavețica, nicio linguriță de ciorbă să nu ajungă pe scaunul de masă, niciun castron să nu fie revărsat pe podeaua proaspăt spălată? Și copilul de vârstă mare întâmpină dificultăți relativ similare...4. Când s-a murdărit
În continuarea punctului anterior și în strânsă legătură cu acesta, murdăria este la loc de cinste atunci când ai parte de un copil, mai ales băiat. Pantalonii, de altfel și bluzele de culoare albă, nu există și nu au existat niciodată în garderoba noastră (gri, maro și alte culori cât mai închise sunt mult mai potrivite pentru situațiile neprevăzute - a se citi incursiuni în băltoace, noroaie și alte asemenea). Cu toate acestea, o vină pe care ajung cred ca mulți alți părinți să o arunce pe umerii copilului, este reprezentată de regăsirea unei pete, muc (da, la băieți este nu doar posibil, dar și frecvent întâlnit) sau chiar a unei găuri (aici supărarea atinge proporții apocaliptice, mai ales dacă pantalonii erau și recent achiziționați) pe un obiect vestimentar, de obicei pantaloni.5. Când nu se grăbește
Se mișcă într-o reluare încât ai senzația că mai are puțin și adoarme, iar ție îți vine să zbori efectiv pe ușă. Și-l ameninți, că faci, că dregi, că mănâncă încet, că se îmbracă încet, că se mișcă mult prea lent. Nu stai nicio clipă să te gândești că, deși pare clădit din același aluat ca și tine, nu este decât o bucățică de om căruia corpul nu îi permite să realizeze la fel ca tine. Uiți că nu are aceeași vârstă cu tine, aceeași constituție și ajungi să îl cerți când întârziați.6. Că vorbește prea mult, prea tare, prea în momente nepotrivite (prea ca la țară)
Începând de la cea mai fragedă vârstă și terminând cu adolescența, cred că sunt rare cazurile în care copiii nu și-au întrerupt, cel puțin o dată, părinții dintr-o convorbire cu un alt seamăn adult, în care nu au zbierat, cel puțin o dată, că ei vor atunci și acolo un anumit lucru, în care nu și-au exprimat cele mai sincere păreri cu privire la un aspect de viață (chiar dacă nu le fusese solicitat acest lucru, iar apoi mami sau tati ajung să fie priviți într-un mod circumspect de către oamenii din jur). Gura păcătosului, pardon, a copilului, adevăr grăiește.
7. Când a folosit vreun cuvânt/frază nepotrivită
Nu este vorba despre înjurături, căci nu folosesc asemenea vorbe (și cred că nici voi), ci mai degrabă de expresii...să le zicem nepotrivite pentru vârsta lor. Sau care, ieșite din gura unui copil, sună complet diferit (și mult mai rău) decât din gura unui adult. Da, mă simt cu musca pe căciulă. Recunosc solemn că folosesc tot felul de expresii (unele mi-au devenit adevărat reflex verbal), iar în cazul acesta pe cine ar putea imita copilul? Doar nu pe vecinul cu mustață...(vă asigur că personajul există și în realitate, nu este doar o licență poetică).
De ce mi-am învinovățit atât de des copilul? De ce vă învinovățiți la rândul vostru copiii? Cred că explicația este destul de simplă. Dintr-un mecanism protector. Dacă în primele cazuri pe care le-am menționat, respectiv loviturile și îmbolnăvirile, este vorba despre o dorință de a-i fi bine, de a-l ști teafăr și nevătămat, în cele din urmă este vorba, din punctul meu de vedere, despre angoase, frustrări pe care le răsfrângi, fără să vrei, asupra celui mic. Chiar dacă vina îți aparține sau, poate, vina nu este a nimănui... Unele lucruri sunt făcute să se întâmple. Iar nimic din ceea ce ai făcut sau ai fi putut face nu ar fi schimbat mersul lucrurilor.
Eu îmi doresc din tot sufletul să nu îmi mai învinovățesc copilul pentru motive care nu țin de el și, de altfel, de nimeni. Iar dacă este să fie cineva de vină, adultul este întotdeauna persoana responsabilă de tot ce se întâmplă. Îmi doresc să fiu mai relaxată și să pot privi lucrurile într-un mod mai destins. Nu știu dacă voi reuși, dar cu siguranță voi încerca.
Voi din ce motive vă învinovățiți copiii?
Urmareste-ne pe Google News
