Să ții copilul în brațe nu este alint, spune psihologul
Cu siguranță ați auzit concepția că dacă țineți în brațe bebelușii aceștia ajung să fie răsfățați, iar apoi nu vor mai dori și nu vor mai face nimic în absența voastră. Acest sfat, deloc rar întâlnit, tinde să fie oferit mai ales când vine vorba de liniștirea copilului care plânge. Instinctul primordial de părinte îți spune să îl iei în brațe cât mai rapid pe cel mic. Însă se poate strecura treptat o umbră de îndoială în mintea ta și poți ajunge să eziți în a face acest gest.
Psihologul Darcia Narvaez a condus o echipă de cercetare care a descoperit că cei mici pot deveni adulți mai sănătoși și mai veseli când părinții îi tratează încă din primele zile de viață cu afecțiune, sensibilitate și joacă. “Uneori aud părinți care spun că se va răsfăța copilul dacă este luat în brațe în momente de neliniște. Însă nu poți răsfăța un bebeluș“. Profesorul asigură părinții că motivele pentru care plânge un bebeluș sunt dintre cele mai diverse, așadar nu este niciodată o greșeală să își țină copilul în brațe pentru a-l liniști. “Parțial înseamnă să îți urmărești instinctele deoarece în calitate de părinți ne dorim să ne ținem copiii în brațe. Ne dorim să ținem copilul aproape, să ținem cont de instinct, dar și să îl liniștim și să îl ajutăm să fie fericit deoarece plânsul este tulburător pentru el.”
Iată și în ce a constat cercetarea în care a fost implicat profesorul alături de Lijuan Wang și Ying Cheng, publicată în revista Știință de Dezvoltare Aplicată. Aceștia au intervievat peste 600 adulți despre perioada copilăriei, examinând cât de multă atingere afectuoasă a fost oferită în familia lor, cât de mult timp de joacă au avut în copilărie și cât de mult timp pozitiv alături de familie au experimentat. S-a descoperit că acei adulți cu mai puțină anxietate și o stare mentală mai bună au avut parte de copilării fericite. “Aceste lucruri par separate, însă se cumulează, prezicând sănătatea mentală a adulților, care au fost mai puțin deprimați, mai puțin anxioși și abilitățile lor sociale mai bune, fiind capabili să înțeleagă perspectiva altora. Au fost mai buni în crearea unei relații cu alte persoane și în deschiderea manifestată față de cei din jur.”
Directorul Institutului Brazelton din cadrul Spitalului de Copii Boston de profesie psiholog, Kevin Nugent, a spus că nou-născutul învață din interacțiunile cu părinții săi că lumea este un loc de încredere și că poate avea încredere că nevoile sale vor fi întrunite. “Nu îți răsfeți copilul dacă răspunzi la plânsul lui, ci este o chestiune de a suplini nevoile sale.“
Profesorul Narvaez încurajează părinții să răspundă la plânsul copiilor, fie că îi țin în brațe, îi ating sau îi leagănă, le face bine “Ceea ce fac părinții în primele luni și ani de viață afectează real modul în care creierul va crește pentru restul vieții lor. Așa că îmbrățișări, atingeri și legănat din plin, asta așteaptă bebelușii. Cresc mai bine în acest mod. și mențineți-i calmi, deoarece acum se formează toate sistemele care îi ajută să funcționeze. Dacă îi lăsați să plângă mult, acele sisteme vor fi activate cu ușurință în stres. Putem vedea acest lucru la adulți – persoanele care nu primesc afecțiune tind să reacționeze mai ușor la stres și se calmează mai greu. Nu faci decât să distrugi viitorul unui bebeluș dacă nu îl ții în brațe. Îi distrugi dezvoltarea. Așa că urmează-ți instinctul și ține-l în brațe, joacă-te cu el, interacționează, asta trebuie să faci.“
Poate părea epuizant să îți ții în brațe bebelușul de fiecare dată când plânge, mai ales dacă ești părinte singur și te străduiești să mănânci, să dormi și să faci și treburi casnice între timp. “Trebuie ca familiile să fie susținute de comunitate pentru a le putea oferi copiilor ce au nevoie. Nu am ajuns să devenim părinți singuri. Istoria noastră este să avem o comunitate de oameni în jur pentru ajutor, așa că atunci când mama sau tata are nevoie de o pauză există cineva pregătit să intervină.“
Eu mi-am ținut copilul în brațe cât de mult am putut
Sunt și eu mamă și am un băiat acum în vârstă de aproape 13 primăveri. Mi se pare că a trecut o eternitate de când era bebeluș și îl țineam în brațe și am impresia că perioada în care era doar un ghemotoc de om este ruptă din altă viață. Dar nu voi uita niciodată faptul că l-am ținut în brațe până la venerabila vârstă de 8 ani. Apoi a devenit prea greu pentru mâinile mele. Sunt sigură însă că dacă s-ar simți rău, aș putea să îl car zeci de kilometri, întocmai ca soldatul de la Marathon.
L-am ținut întotdeauna în brațe, încă de când s-a născut. Nu aș fi conceput altfel lucrurile. Nu aș fi putut niciodată să îl las să plângă ca să se liniștească. Sau să îl ignor. Chiar dacă știam că o face doar pentru atenție. De fapt, atenția pe care și-o dorea el avea legătură cu brațele mele, cu îmbrățișarea mea, cu căldura inimii mele, pe care o simțea când îl țineam strâns la piept. Nu a fost un copil deloc plângăcios, am avut mare noroc cu el, mai ales că eram total neexperimentată. A acceptat suzeta și dormea uneori și peste 4 ore. Și totuși l-am ținut cât de mult am putut în brațe. Nu pentru că m-am gândit la viitor, că va veni un moment, cum este acum la adolescență, în care cu greu îl mai prind 2 minute, ci pentru că așa mi-a dictat inima.
L-am ținut în brațe când plângea de foame, de sete, de scutec murdar, de oboseală. L-am ținut în brațe când plângea din cauza colicilor. L-am ținut în brațe să îl adorm. L-am ținut în brațe când îi era prea lene să meargă singur pe jos sau când îl durea burtica. L-am ținut în brațe când i-a fost teamă. Sau, dimpotrivă, când se bucura tare. Acum îl țin în brațe când îmi cere. Chiar dacă este băiat mare, simte nevoia să mă strângă în brațe zilnic. Este un copil bun și sensibil și nu regret niciunul dintre miile de momente în care mi-a fost aproape de inimă. Pentru că sunt ferm convinsă că atunci când l-am ținut în brațe i-am arătat cum este iubirea. Fără cuvinte. Iar când un copil învață din primele secunde cum arată și cum se simte iubirea, chiar dacă nu ar exista niciun studiu științific care să demonstreze asta, este de la sine înțeles că va deveni capabil să răspândească la rândul său tot iubirea. Mă întreb: ce ne putem dori mai mult ca părinți?!
Sursă: https://theheartysoul.com/
Urmareste-ne pe Google News
