 |
cu claritate este ca observ asemanari cu relatia pe care o aveam eu cu mama, pe la aceeasi varsta... Intr-adevar, de cele mai multe ori, procesul este inconstient: parintele nu face legatura intre prezentul copilului sau si propriul trecut. Insa alteori, el este constient de ranile sale si urmareste sa isi fereasca micutul de a trece prin aceleasi experiente. Cu atata indarjire urmareste acest lucru, incat sfarseste prin a crea in famile problemele pe care el le-a avut, pentru a avea ocazia sa repare trecutul si sa isi apere micutul problemele de care el insusi nu a fost ferit... |
De exemplu, un baietel care a fost certat in mod repetat de mama lui, s-ar putea, ca adult, sa vada in fiecare mustruluire pe care sotia sa o aduce baietelului lor de 4 ani, o reluare a tiparului din copilaria sa. Daca intre mama si pusti are loc o neintelegere, daca mama il pune la punct sau il pedepseste, iar copilul plange sau mormaie suparat, acest episod risca sa il tulbure pe tata in asemenea masura, incat sa intervina vehement, luand apararea copilului si devenind chiar dusman al sotiei. Indarjirea si furia pe care o manifesta fata de sotie, de fiecare data intr-o stituatie similara, porneste de fapt din furia si neputinta copilului care a fost, in fata mamei mereu nedrepte si aspre. "Nu vreau ca sotia mea sa se poarte cu baiatul nostru asa cum s-a purtat mama cu mine."
Acesta este un exemplu clar al modului in care problemele din copilaria noastra, cu parintii, raman in suflet pe masura ce devenim adulti si sunt apoi reinviate in relatia cu proprii copii. Observandu-si copilul, parintele reactualizeaza, inconstient, aspecte din copilaria sa. Ca si cand dupa copilaria lui s-a facut o piesa de teatru, la care el acum este spectator.
 |
In exemplul de mai sus, parintele se identifica cu baiatul lui. Aceasta identificare ii da ocazia sa elibereze si sa manifeste o incarcatura emotionala pe care purtat-o cu sine mult timp. Pe care a pastrat-o sub cheie ani intregi.
Cum se ajunge aici? Atunci cand esti mic, nu stii ce ai voie sa faci si ce nu. Nu stii ce este firesc sa simti si ce nu, sau cum este justificat sa reactionezi. Tu abia inveti aceste lucruri. Liniile de actiune, alaturi de limite, de modele si de indrumari despre « cum » anume sa simti, iti sunt imprimate de catre parinti. Asa se face ca tatal de astazi nu a stiut la varsta de 4-5 anisori cum sa isi infrunte mama, sau cum sa nu tina cont de asprimea ei nejustificata. Comportamentul nedrept, vesnic nemultumit al mamei si sentimentele pe care acesta le-a nascut in el si-au lasat amprenta asupra copilului. Copilul nu s-a ocupat de ele nici cand a mai crescut: nu si-a luat timpul si nu si-a facut curaj sa le recunoasca, sa le analizeze, sa "se aseze fata in fata cu ele". Sa le simta complet, asa dureroase cum sunt. Sa planga, apoi sa isi infrunte si sa isi ierte mama. Le-a tinut in el, fara sa realizeze ca inca are la purtator o ostilitate latenta, nerezolvata, care se va reactiva daca se va afla intr-un cadru similar celui in care si-a facut aparitia. Adica in propria familie, cand va avea la randul sau un baietel.
 |
Psihologii arata ca putem sa purtam aceste rani emotionale cu noi toata viata, daca nu apare un cadru care sa arunce o lumina asupra lor si sa le scoata la suprafata. Daca nu am avut curajul sa le recunoastem sau maturitatea sa le identificam inainte de a avea la randul nostru copii, este bine ca o facem acum. Acum este momentul sa luam aminte la problemele emotionale nerezolvate, pe care copilaria micutului nostru ni le aminteste. Si sa le oferim atentia si timpul de care au nevoie pentru a fi planse, jelite, acceptate, traversate. Pentru asta, poate fi nevoie de ajutorul si sustinerea unui prieten, a partenerului de viata sau a unui psiholog. |
Si este, cu siguranta, nevoie de mult curaj.
Urmareste-ne pe Google News
