Când persoanele din jurul tău cresc în ele o viață, dar tu nu poți nici măcar să o crești pe a ta

Cea mai bună prietenă a mea, adică cea pe care am cunoscut-o în parc, când aveam 3 ani; cea cu care am trecut prin adolescență; cea căreia i-am povestit despre primul sărut, primul iubit și primul meu 4 la matematică în liceu - ea urmează să devină acum mamă. Am pierdut contactul cu ea, așa cum mi s-a întâmplat de-a lungul anilor să pierd contactul cu mulți prieteni. Ne mai scriem ocazional și ne bucurăm pentru fericirea celeilalte.

M-am bucurat când mi-a spus că a luat carnetul de șoferi; când mi-a spus că și-a găsit un iubit lângă care este incredibil de fericită; când mi-a spus că pleacă în Olanda, acolo unde știa că îi va fi mai bine; când mi-a spus că se va căsători cu iubitul său și acum, când mi-a spus că urmează să devină mamă.

Toată bucuria mea, conglomerată cu amintirile noastre din copilărie, anxietatea trecerii timpului, presiunea socială și autoanaliza s-au transformat rapid într-un ceva, ceva ce nu pot denumi, care m-a făcut să mă gândesc că eu nici măcar nu reușesc să mă mai percep în ipostaza de a fi mamă și am simțit o durere puternică în piept.

Trăim alte timpuri, iar acest lucru ne este foarte clar. Până și mama mea, care a născut la 21 de ani gândește altfel, acum, doar că eu... recunosc... eu simt un soi de ambivalență.

Nu știu câte dintre voi au simțit de la o vârstă destul de fragedă dorința de a fi mame; dorința de a avea o familie - dorințe firești și nevoi obișnuite, însă la un nivel mult mai puternic.

Eu am simțit mereu nevoia de ceva al meu și îmi asum egoismul aici. Nu înțelegeți că pun etichete pe familie și mi-o însușesc și nu înțelegeți că voi îngrădi vreodată libertatea cuiva, cu atât mai mult pe cea a copilului meu. Simt nevoia de ceva al meu, de un cuib al meu și o familie a mea, căreia să știu că eu i-am pus baza.

Sunt psiholog și munca cu mine însămi este un obicei care nu se va opri niciodată: îmi dau seama de unde îmi vine această nevoie și îmi dau seama că uneori poate ajunge să mă consume în profunzime, însă de data aceasta vorbesc despre un concept pur; despre o dorință pură de a avea totul în regulă și de a fi mamă. Atât.

Și aici intervine ambivalența: ironia face că deși îmi doresc enorm să devin mamă și mă surprind uitându-mă la bebelușii altor mame așa cum mă uitam la ciocolata copiilor din parc când aveam 7-8 ani și un stomac foarte sensibil, pur și simplu mă sperie atât de tare ideea de a deveni mamă, încât nici măcar nu mă mai pot imagina în această ipostază. Și nu mă sperie ideea că nu voi avea copii, ci mă sperie faptul că nu voi ajunge niciodată să pot pune piciorul în prag în propria mea viață și chiar să mi-i doresc.

Nu să mi-i doresc la nivel utopic sau declarativ, ci să mi-i doresc cu tot ceea ce vin ei la pachet: frustrare, iubire, lipsă de somn, lipsă de sens, lipsă de sine, găsire de sens și găsire de sine, răbdare și multe, multe altele. Iar atunci când reușesc să îmi doresc cu adevărat și simt o lumină în suflet, viața îmi arată cât de puțin pregătită sunt și mai nou, mă încarcă cu o puternică frică de infertilitate (oarecum fondată).

Mă sperie când mă uit la viața mea și văd o hartă; nu văd un traseu: văd o hartă cu un milion de trasee și nu știu încotro să mă duc. Mă sperie ideea de a putea aduce un copil în asemenea necunoscut și mă sperie faptul că de când nu mai am 17-18 ani, ideea de a deveni mamă este din ce în ce mai reală și din ce în ce mai aproape și nu știu cum să o îmbrățișez... Așa că... o las să treacă, iar atunci când trece nu mă pot abține din a întoarce capul după ea. O văd stând undeva, pe un scaun, așteptându-mă, iar pe mine mă văd incapabilă de a merge către ea.

Mă sperie trecerea timpului și faptul că totul devine din ce în ce mai real și mă sperie gândul că într-o zi, poate voi fi nevoită să iau o decizie: vreau sau nu vreau copii? Și până când pot decide asta? Care este termenul limită și ce înseamnă „prea târziu”? Îmi place că toată lumea evoluează și într-un fel îmi place că lumile noastre s-au schimbat; că acum putem vorbi despre copii și căsnicii și vacanțe de familie așa cum nu vorbeam în urmă cu câțiva ani, dar uneori mă simt ca un intrus.

Mă simt ca un intrus care ar vrea să intre în această etapă, însă există ceva care nu îi dă voie în totalitate. Mama are o soluție simplă, care probabil a venit odată cu vârsta: „Ai răbdare, toate se vor așeza”, dar în atât de mult necunoscut, mi se pare al naiba de dificil să am răbdare și să aștept... culmea - un alt necunoscut, care nu știu când sau dacă va veni vreodată.