Copilăria mea, poate la fel ca a multora
Nu pot să spun că am avut o copilărie dificilă. Dar nici una care să îmi provoace vreo bucurie deosebită...Eram mai degrabă un copil singuratic, introvertit și stăteam în casă destul de mult. Citeam, desenam, coloram, dar nu aveam prieteni. La grădiniță nu am mers, așa că bunica mă scotea în fața blocului cu ceilalți copii și uneori mergeam în parc. Erau copii atât în blocul ei, cât și în cel în care locuiam eu, însă nu pot spune că aveam o relație bună cu ei, ci mai degrabă una de complezență.
Îmi amintesc că păreau extrem de veseli și de jucăuși, mereu se organizau în grupuri, în vreme ce eu abia reușeam să vorbesc cu unul, cu atât mai mult să leg o prietenie. Nu era nimic greșit în acest tablou, părinții și bunica îmi oferiseră practic circumstanțele, însă nu știam să fiu altfel. Iar acest lucru, cumva, mă întrista.
Da, am fost un copil singuratic. Am avut mare noroc cu o soră, care mi-a servit drept camarad de joacă. Așa că cele mai multe pozne și jocuri cu ea le împărțeam. Ea îmi era prieten de nădejde și companion în "crime". Îmi amintesc că eram mari fane ale unui serial în care personajul principal era un spion, care reușea să se strecoare prin orice locație și în orice împrejurare. Pentru că în urmă cu aproape 30 de ani nu existau atât de multe costume și posibilități ca în prezent, imaginația copiilor chiar era pusă la încercare. Nu o dată ne-am găsit în ipostaza de a improviza, din haine pe care le purtam prin casă sau pe afară, din carton, lipici și creioane colorate costumații demne de Hollywood. Exagerez. Dar mândria de a le face cu mâinile noastre era pur și simplu de nedescris.
Poate va părea ciudat faptul că ne-am jucat cu păpușile până aproape de 13 ani ai mei, respectiv 10 ai surorii mele. Cred că în afară de părinți, nimeni nu mai știe acest lucru. Poate părea o vârstă cam mare, dar nu făceam nimic rușinos. Ne jucam și ne distram grozav. Nu aveam păpuși Barbie, dar colecția noastră era mai bună decât oricare jucărie de firmă. Pentru că le puteam tunde și îmbrăca după cum doream, cu haine croite de noi. Inventam tot felul de povești, adevărate telenovele între păpuși, fete și băieți. Care, pe lângă vestimentație, aveau și bucătărie, vehicule și tot ce și-ar putea dori un om real. Acelea au fost cu adevărat niște clipe frumoase, de care îmi amintesc cu zâmbetul pe buze.
Opinia specialistului
Doamna psiholog Cristina Dimitrescu, pe care o puteți contact la numărul de telefon 0722-222-221 http://newpsychology.ro/ completează:
Când aud "amintiri din copilărie" primul gând mă duce la Amintirile lui Ion Creangă, cu toate acele năzdrăvanii pe care le făcea Nică. La momentul în care am citit pentru prima dată aceste povești sigur că ne-au amuzat, am fost cred cu toții seduși de descrierile atât de dinamice ale acelor întâmplări.
Acum, din viața de adult, psihoterapeut, văd dintr-o cu totul altă perspectivă toate certurile și bătăile pe care le-a primit Nică, sau umilința la care a fost supus când a trebuit să vină fără haine acasă, de la "scăldat".
Oare toate aceste evenimente au fost sursa unor traume pe termen lung? Eu cred că DA!
Nu știu cum ar fi arătat Nică în postura de adolescent sau adult, dacă Ion Creangă ar fi scris și continuarea acelor povești, dar știu, din experiența de cabinet că un adult care a fost umilit în copilărie nu are o imagine despre sine prea bună.
Știu că dacă nu ai parte și de suport emoțional în copilărie nu poți deveni un adult echilibrat, care să creeze relații armonioase cu cei din jur sau în viața de cuplu.
Știu că încă din perioada intrauterină copilul simte ceea ce se întâmplă în jurul lui: dacă este un copil dorit sau nu, dacă părinții lui au o relație armonioasă sau disfuncțională, dacă mama este fericită.
Știu că încă din primele momente ale vieții extrauterine bebelușul începe să înmagazineze emoții, sentimente, energii, ceea ce vede, miroase sau pipăie în jurul lui.
Știu că un copil care a fost abuzat fizic și/sau emoțional nu are cum să fie un adult întreg, poate doar cu ajutor de specialitate.
Știu că un copil abandonat din momentul nașterii își găsește foarte greu liniștea alături de altă persoană, trăind mereu cu o anxietate de separare și cu o traumă de abandon.
Știu, pe de altă parte, cât de benefic este pentru copil să fie mângâiat, pupat și ținut în brațe, să fie ajutat să capete experiențe de viață nu doar să se supună unor reguli din exterior.
Am înțeles că fiecare dintre noi, ca parinți, facem tot ceea ce credem noi că este mai bine pentru copilul nostru, dar de multe ori acest "cel mai bine" nu reprezintă o experiență placută de partea cealaltă.
Am înțeles că dacă avem răbdarea să ne ascultăm copilul avem acces la lumea lui interioară plină de povești, de zâne și prințișori, dar și de balauri cu șapte capete.
Copilul mic învață prin experimentare, e greu să înțeleagă noțiuni ca arde, taie, înțeapă, curentează, sau și mai abstracte pentru el: rușine, ne facem de râs, ne vede lumea, ce spun vecinii etc.
Dacă ne amintim de părinții noștri ca fiind un cuplu fericit, în care ambii își acordă atenție, vorbesc calm împreună și se îmbrățișează cu siguranță că acest comportament îl vom avea și noi în viața de adult.
Chiar trebuie să ținem cont de tot ce vede, aude și simte copilul de lângă noi. Sigur, nu putem fi ZEN în fiecare clipă, dar putem să învățăm să devenim observatori ai vieții noastre, ale stărilor emoționale, ale modului cum reacționăm la ceea ce se întâmplă în interacțiunile cu mediul.
Și vine un moment în viața de adult în care realizăm că parcă nu reușim să legăm relații pe termen lung cu cei din jur, că devenim niște piloți automați în viața noastră, fără bucurii mărunte, fără vise mărețe și fără a ne simți cu adevărat valoroși.
Ce este de făcut? Să căutăm ajutor specializat, un psiholog poate să te ajute să îți dai seama câte din programele pe care le rulezi în cap zi de zi îti aparțin sau nu.
Să realizezi dacă ești în filmul vieții tale sau în cel al antecesorilor tăi, dacă îți place ce studii ai început sau dacă te simți inadecvat profesiei alese.
Să începi un proces terapeutic care poate dura câteva luni sau ani, să alegi să îți deschizi sufletul în fața unei persoane necunoscute. Să îți ții la îndemână un jurnal în care să notezi trăirile de moment.
Să fii deschis să deschizi uși pe care poate le-ai închis din dorința de a acoperi o durere, o pierdere, o traumă.
Nu cred că există perioade mai relevante decât altele ale copilăriei care ne marchează, depinde foarte mult de contextul și momentul în care are loc în viața noastră un eveniment.
Din păcate, dacă nu conștientizăm că ceva nu este în regulă se poate declanșa un efect de domino asupra întregii vieți, în toate aspectele ei: nu avem nici relații de familie fericite, nici jobul nu ne place, nici nu simțim bucuria și pasiunea vieții.
Amintirile mai puțin fericite pot fi "rescrise" cu ajutor, pot fi înțelese și resemnificate. Nu este un proces ușor dar este unul cu rezultate, chiar dacă uneori simți că a dat "trenul" peste tine.
Copilul de ieri, adultul de azi
Rememorând aceste vremuri demult apuse, îmi dau seama că este adevărat ce se spune, că acea perioadă lungă în care am fost un copil singuratic și-a lăsat amprenta asupra mea. Deși sunt în prezent o fire mai mult decât sociabilă, în străfundul sufletului meu, undeva bine ascuns de ochii lumii, încă există un suflet însingurat. Și nu este un lucru neapărat rău. Această bucățică din sufletul meu mă ajută să mă deconectez după ce interacționez cu mult prea multă lume și simt nevoia să mă detașez. Am zile în care mă izolez complet și nu interacționez cu prea multă lume. Însă puțini cunosc și înțeleg acest lucru.
Această bucățică din suflet mă ajută să creez, să scriu. Pentru că nu pot crea în forfota și agitația lumii. Am nevoie de laptopul și de biroul meu, de un spațiu dezordonat (dau vina mereu pe creativitate pentru asta) și puțină liniște. Iar atmosfera de lucru devine numai bună. Partea cu liniștea suportă ceva îmbunătățiri, căci în rest, nu mă pot plânge: am tot confortul asigurat.
Apoi, realizez că toate acele ore petrecute jucându-mă cu păpuși cu sora mea mi-au servit drept bază pentru creativitate. Exersându-mi atât de mult imaginația, în tot felul de scenarii fanteziste, am reușit să perpetuez cumva acea doză de maginație jucăușă până la maturitate. Poate dacă nu m-aș fi jucat cu păpușile o perioadă, să zicem, puțin mai lungă decât normalul, nu aș fi ajuns să conturez alături de sora mea scenarii atât de fanteziste. Iar în prezent să fiu capabilă să scriu articole și povești.
Până la urmă, amintirile din copilărie joacă un rol. Fie că ne place sau nu acest lucru. Cred că dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti.
Urmareste-ne pe Google News
