Povestea unei nașteri traumatizante: lichidul meu amniotic s-a transformat în puroi iar băiețelul meu a înghițit acel lichid de miercuri până duminică, când l-am născut

Nu după mult timp am plecat la soțul meu care lucra în afara țării și mai exact în Londra, acolo unde urma să ne stabilim. După Crăciun, imediat la câteva zile, am avut o hemoragie, am fost de urgență la spital. Medicii foaaaaaaarte ok și tot personalul de acolo m-au liniștit, bebe era bine, sănătos, niciun motiv de îngrijorare. A trebuit să ajung acasă, în România, să-mi onorez programarea de aici pt Morfologia de primul trimestru, momentul care ne-a umbrit cel mai frumos și cea mai mare bucurie.

Risc foarte mare de a pierde sarcina din cauza unui hematom.

Mi-am sunat medicul care îmi supraveghea sarcina și am primit un răspuns cum că totul este în regulă și că nu este cazul să mă îngrijorez. Cum aș fi putut sta liniștita când toți ceilalți medici îmi spuneau că riscul de a-l pierde pe bebe este foarte mare?

Am mers la alți 2 medici care mi-au spus că este nevoie să stau la pat. Acea zi a fost cea mai neagră și mai umbrită din viețile noastre. Am hotărât cu soțul meu să merg să mai fac morfologia și în altă parte, același lucru mi s-a spus și mi s-a interzis să călătoresc, lucru care a decis ca noi să rămânem aici, în România, pentru siguranța bebelușului mult dorit. Am mers la un medic cu care hotărâsem să nasc, și care m-a termina psihic. Am fost internată timp de o săptămâna în spital pentru monitorizarea hematomului, timp în care zilnic mergeam la ecografii și zilnic se mai găsea câte ceva în neregulă. O altă spaimă a fost că într-una din acele zile petrecute în spital, domnul doctor mi-a dat cumplita veste cum că bebelușul meu are un chist in căpșor și că trebuie făcute mai multe investigații și niște analize de care numai dumnealui auzise și care se făceau doar la o anumită clinică cu care colabora. Am vorbit între timp și cu alți medici, cu alte mămici și am hotărât să mai așteptam puțin ptentru că acel chist din căpșor ar trebui să se absoarbă.

Nerăbdătoare fiind că orice alta viitoare mămică întrebam medicul detalii referitoare la naștere însă răspunsul dumnealui de fiecare data era: nu este cazul să vorbim de naștere în situația dumneavoastră, pentru că nu veți ajunge acolo. M-a chemat la morfologia de trimestrul II, deși nu era timpul pentru a face aceasta ecografie, nu ne încadram în grafic, am mers totuși împreună cu soțul meu care abia sosise în țara ca să ne vedem băiețelul, să-i auzim bătăile inimii. Am ajuns la cabinetul dlui doctor în privat unde ni s-a dat o altă veste cumplită, cum că băiețelul nostru este suspect de Sindromul Edwards, deși toate celelalte analize erau în parametrii normali, noi sănătoși neavând probleme se sănătate, mulțumim lui Dumnezeu. Acea noapte a fost cumplită, am fost pur și simplu devastată. La recomandarea altui medic am repetat morfologia la un medic extraordinar, de o calmitate și bun simț mai rar întâlnit. Ne-a spus că bebe este foarte bine, este dezvoltat normal, chiar mai bine decât perioada la care eram, și la rândul lui, din povestirile mele mi-a recomandat un alt medic care mă vă ajuta să nasc, ba chiar mai mult și-a asumat toată sarcina mea de până atunci. Nu am mai avut răbdare până a doua zi, l-am sunat imediat. Foarte frumos mi-a vorbit și m-a chemat la spital. Am ajuns la spital, m-au cuprins niște emoții....cum nu mai avusesem. Am vorbit cu medicul și am stabilit să ne vedem o dată pe săptămână. eu fiind în săptămâna 32 de sarcina.

Toate bune și frumoase: am stabilit data nașterii. Emoțiile erau din ce în ce mai mari.

Cu 2 săptămâni înainte de data stabilită a marelui eveniment, într-o seara de marți, trecut de miezul nopții, dintr-o dată am făcut febră 40.

Eram singură, îmi era teamă să merg la spital sau să sun la salvare. M-am pus la somn în speranța că atunci când mă voi trezi totul va fi bine, însă lucrurile nu au fost deloc așa. I-am dat mesaj medicului meu care era în concediu și mi-a spus să merg la camera de gardă. Am ajuns acolo unde m-a consultat o doamnă doctor rezident și care a decis de comun acord cu medicul de gardă să mă trimită la boli infecțioase. M-am speriat cumplit când am auzit și categoric am refuzat. Cum pot merge la un spital de infecțioase cu 2 săptămâni înainte să nasc? Da,a colo trebuie să mergeți nu aici. Ok, zis și făcut, merg la infecțioase, crezând că este un protocol aparte pentru femeile însărcinate care merg acolo și nu băgate în salon cu restul de pacienți. Cei de la infecțioase au vrut să mă interneze, lucru pe care l-am refuzat din start. Mi-au făcut analizele - toate bune. Am găsit acolo un medic foarte cumsecade, mi-a explicat că o să apară febra din nou și mi-a spus ce să fac. Am plecat de la infecțioase, însă cum am ajuns în fata blocului m-au luat toate stările posibile: cald, frig, unghiile îmi erau vinete, eu ardeam și în același timp îmi era frig. Am ajuns din nou la camera de gardă la spitalul de obstetrică ginecologie Giulești acolo unde fusesem și mai înainte și unde trebuia să nasc. Aceeași doamnă doctor, aceeași replică: nu ține de noi, mergeți la infecțioase. I-am spus că nu voi mai merge la infecțioase și voi rămâne acolo fie că vrea să mă vadă fie că nu. Asta se întâmpla în luna Iulie când erau călduri de nu se putea respira.

M-au izolat la subsolul spitalului într-un salon extrem de mic, unde nu puteai respira, pe motiv că sunt contagioasă și “inconștientă” și îmbolnăvesc și celelalte mămici.

Asta se întâmpla miercuri seara, joi și vineri dimineața veneau toți medicii la vizită și îmi spuneau că trebuie să plec la infecțioase că ei nu mă pot ajuta. Între timp am luat legătura cu cineva de la Sanepid și care mi-a spus clar că nu am ce să caut într-un spital de infecțioase. Abia când le-am spus că am vorbit la Sanepid mi-au spus că rămân acolo. Medicul care făcea monitorizări în spital m-a ținut la o simpla monitorizare 45 de minute după ceas. Lucru care mi s-a părut puțin ciudat, eu tot întrebând: este ceva în neregulă? vă rog să-mi spuneți. - Nu, este totul în regulă, însă dacă numai simțiți copilul să ne spuneți. Atât mi-a fost să aud, că apoi mereu aveam impresia că nu-l mai simt. Nu am primit niciun diagnostic, nicio informație, nimic. A venit ziua de sâmbătă seara, stări de căldură, sânge pe nas, am rugat o doamnă asistenta să-mi ia tensiunea și temperatura la care răspunsul dumneaei a fost: știi ceva nu pot să le masor de fiecare data când vrei tu, am făcut lucrul asta acum 2 ore, hai să nu ne deranjăm reciproc.

Am vorbit cu soțul meu care era plecat, el trebuind să vină peste câteva zile când eram programată să nasc, i-am spus că mă pun să dorm. Aveam ceva contracții, însă nimic îngrijorător față de cum erau înainte. Aveam calmante la mine, nu am vrut să o mai deranjez pe doamna asistentă. M-am pus în pat iar la 4:30 când mers la baie am simțit ceva ciudat, când mă uit ....sânge...am sunat repede pe doamna asistenta, a venit să mă vadă, m-au luat la consult, m-au pus pe masă, vreo 3-4-5 doamne doctor rezidente nu îmi găseau colul. Apoi m-au dus în sală cu alte mămici care așteptau să nască. Acolo, la fel, aceleași doamne doctor care nu găseau colul. Au sunat medicul meu, au vorbit, contracțiile începând deja să fie dureroase și insuportabile. Am sunat repede acasă, soțul luându-și primul bilet de avion care ajungea la 12 noaptea. M-au băgat de urgentă în sala de nașter,i acolo mă aștepta medicul meu. Nu am simțit absolut nimic, știu doar când l-am pupat pe scumpul meu băiețel, am întrebat dacă este totul în regulă, mi s-a spus că da, apoi mi s-a rupt filmul, m-am trezit la terapie intensivă.

Au venit ai mei nerăbdători să își vadă nepoțelul, să mă vadă pe mine, am dat telefoane, sms-uri că am născut, că suntem bine. Așteptam nerăbdătoare să vina și soțul meu, iar când a venit....a primit cea mai tristă și mai dureroasă veste de la medicul neonatolog: îmi pare rău, însă nu vă pot spune mai multe decât să vă rugați. Copilul dumneavoastră este într-o stare critică, nu răspunde la tratament, la aparate, este intubat, este la terapie intensivă. Această veste a venit că un fulger peste noi și ne-a spulberat toate visele și toată bucuria. A doua zi când m-au mutat pe salon, eram așa nerăbdătoare să merg să-mi văd băiețelul, să-l țin în brațe, să-l simt lângă mine, să-l miros....însă ....atunci am primit și eu vestea că băiețelul meu are șanse foarte mici la viață. Nu pot uita acea zi niciodată când mi-am văzut prima dată copilul intubat, conectat la toate acele aparate, fire peste fire, în mânuțe, în piciorușe, peste tot. A fost cumplit.

Ce s-a întâmplat?

Nu am fost operată la timp atunci când am făcut febra și lichidul meu s-a transformat în puroi iar băiețelul meu a înghițit acel lichid de miercuri până duminică dimineață. Aveam câteva analize de sânge (PCR-ul mărit însă am ajuns la concluzia că era mărit din cauza lichidului care se transformase deja în puroi). Norocul meu și al copilului meu a fost că am pierdut dopul, că altfel nu mă băgau în sala de nașteri și mă lăsau așa, nașterea fiind programată pe data de 15 Iulie iar eu am născut pe 8, într-o zi de duminică. A fost o perioadă tragică, cumplită, care nu se poate descrie în cuvinte. Am născut pe data de 8 Iulie și abia pe 1 August l-am putut lua acasă timp în care pe mine m-au externat și mergeam de 2 ori pe zi la spital să-l vedem și să-i duc lăptic, pentru că doar de 2 ori puteam intra la terapie intensivă. Atunci când eram eu la terapie intensiva imediat după ce am născut unul din medicii care mă trimitea acasă, respectiv la boli infecțioase, a avut curajul și tăria să vină și să-mi spună că eu sunt vinovata de ceea ce se întâmplă cu copilul meu și că din cauza mea copilul suferă (eu neștiind ce se întâmpla, am aflat a doua zi după ce am născut și m-au transferat pe salon de la terapie intensivă). 

Cât despre diagnostice....mi-au trecut cu totul altceva pe ieșirea din spital, cum că bebe avea cordonul în jurul gâtului nicidecum cel de Corioamniotita, așa cum mi-au spus alți medici cu care am vorbit apoi, iar diagnosticul băiețelului a fost: aspirație de meconiu.  A fost cumplit, am trecut prin clipe și momente groaznice și....în ciuda acestor întâmplări neplăcute îmi mai doresc încă 1 sau de ce nu 2 copii (eu fiind singurul copil al părinților mei). Nu avem cuvinte de mulțumire față de Dumnezeu, în primul rând, și față de medicii de la neonatologie care au făcut minuni pentru băiețelul nostru care acum împlinește 1 anișor și jumătate.

Povestea ne-a fost trimisă pe email de o mamă care preferă să își păstreze anonimitatea.