Competența parentală: ce spune legea românească

Următorul articol a fost realizat prin amabilitatea doamnei Georgiana Ruse, jurist:

Competența parentală a fost și este constant subiect de dezbatere (de cele mai multe ori aprins și pătimaș) în salile de judecată în procesele pentru minori. Convinși de faptul că fiecare are dreptul de a interacționa cu minorul, părinții apelează la argumente variate pentru a dovedi că doar unul dintre ei poate și trebuie să interacționeze "mai mult" cu copilul. Fondate sau nu, argumentele părinților sunt de cele mai multe ori "în exces": ele se axează nu numai pe ceea ce este cu adevărat important într-o astfel de problemă - respectiv emoția copilului, percepția lui prezentă sau viitoare asupra mediului familial, ci și pe elemente colaterale, independente de buna creștere și dezvoltare a minorului.  În tot acest "război" cel care suferă cu adevărat este minorul, singurul "prizonier" în războiul părinților săi.

De câte ori nu ați auzit invocându-se în instanțe (și nu numai) "doar eu am dreptul, doar eu știu ce este mai bine pentru copilul meu"?

Instanțele de judecată nu țin cont de întrebări retorice, ci pun în prim-plan interesul superior al minorului, așa cum el este definit de Legea 272/2004.

În esență, practica instanțelor se axează pe consolidarea raporturilor afective dintre părinți și copii. Evident, în cazul unei familii închegate, unite, acest lucru este de la sine înțeles, însă problemele apar în cazul famililor divorțate ori separate din varii motive (spre exemplu, unul dintre părinți pleacă la muncă în străinătate). Instanțele evaluează în primul rând impactul psihologic asupra minorului și modul în care acesta percepe (ori este afectat de) fractura familială. Anxietatea minorului, traumele psihice, timiditatea, nesiguranța, fuga de realitate și necesitatea disproporționată de a fi protejat sunt semne clare ale unui proces de competența parentală discontinuă și ale unor roluri parentale diforme. Copiii dezvoltă legături de atașament față de cei care îi îngrijesc zilnic și față de cei care se apleacă în mod constant asupra nevoilor lor. Iată de ce dincolo de orice alte "motivări ori motivații", instanțele de judecată dau căștig de cauză părintelui prezent în viața copilului lui, celui care se apleacă, prin răbdare și atenție constante asupra sensibilităților fizice și psihice ale minorului. 

Instanțele de judecată pun accent în deciziile luate pe compatibilitatea emoțională dintre părinte și copil, pe aptitudinile parentale dezvoltate de-a lungul timpului, pe stabilitatea afectivă pe care apropierea de unul dintre părinți o creează pentru copil (incluzând aici și mediul familial dezvoltat în jurul acelui părinte). Judecătorii au în vedere la pronunțarea hotărârilor în procesele cu minori și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor, capacitatea părinților sau persoanelor care se ocupă de creșterea sau educarea minorului de a răspunde în mod concret la nevoile acestuia, precum și menținerea nealterată a relațiilor personale cu toate persoanele față de care copilul a dezvoltat deja relații de atașament. 

Într-o cauză mult mediatizată, reclamantul - tată a invocat o competență parentală mai mare decât a mamei, întrucât locuiește în Germania și are, astfel, posibilități materiale și logistice mult mai mari decât pârâta - mamă - de a crește copilul. În plus, reclamantul a invocat sistemul material de care minorul ar putea beneficia în Germania în raport de cel pe care l-ar avea dacă ar rămâne la domiciliul mamei pârâte. Deși deloc de neglijat și aceste aspecte, în hotărârea pronunțată, instanța de judecată a examinat în principal legăturile afective concrete dintre minor și fiecare din părinții săi, modul în care aceștia din urmă au interacționat cu copilul și s-au ocupat concret de dezvoltarea sa. Astfel, soluția instanței a fost de a lăsa copilul în grija mamei, criteriul afectivității fiind, și de această dată, hotărâtor (prezența constantă a mamei de care minorul era foarte atașat a "înclinat balanța").

Copiii dezvoltă zilnic legături de atașament față de cei care se preocupă de creșterea lor, iar acest lucru nu este formal. Copilul știe cine îl duce la grădiniță dimineața, cine îl așteaptă acasă, cui îi împărtășește temerile sau obstacolele de peste zi, cu cine se sfătuiește, în cine crede și cine îl sărută pe frunte la culcare. Copilul este cel care aleargă spre factorul de încredere și apreciere după ce a spus o poezie sau când iese dintr-un consult medical. El este "barometrul" emoțional cel mai fidel al stărilor, trăirilor și atașamentelor adulților față de familie. Evident, atunci când, din motive obiective sau subiective, nu există o coerență și o consistență a raporturilor cu minorul, când acestea sunt clamate exclusiv declarativ, când dezvoltarea stimei de sine a copilului și dobândirea încrederii în forțele proprii (ca standarde constante de disciplină) nu sunt probate ca fiind exercitate de unul dintre părinți, instanța de judecată este aceea care are obligația corectării comportamentelor inadecvate și, deci, recunoașterea implicării unui părinte în detrimentul celuilalt.

Iată de ce noțiunea de competență parentală este strâns legată de interpretarea "modelului parental" sau, cu alte cuvinte a ceea ce denumim în mod obișnuit "atmosferă familială". Instanțele de judecată române analizează cu atenție modul în care părinții acționează asupra copiilor și determină uniunea stilurilor educative, personale, caracteristice fiecăruia dintre cei doi părinți. Pentru judecători sunt mai puțin importante argumentele pro sau contra unuia sau altuia dintre părinți, cât mai ales sunt importante modelele comportamentale pe care aceștia le manifestă (conștient sau nu) asupra copiilor minori. De multe ori ne-au surprins și pe noi, juriștii, decizii aparent ciudate ale instanței de judecată care a ales plasarea unui minor la o terță persoană decât părinții săi ori în grija statului. Cum este posibilă o asemenea soluție radicală? Răspunsul este dat de ceea ce denumim comportament concret al celor doi părinți (sau al unuia dintre ei) față de copil, afectarea gravă a atmosferei familiale, dezbinarea afectivă profundă față de copil și, nu în ultimul rând, absența promovării unor valori socio-morale adecvate.

Instanțele apreciază și evaluează nivelul de implicare și dăruire a părinților în activitățile întreprinse de copii, nivelul spijinului pe care părinții îl acordă acestora și gradul de concordanță între stările afective ale părinților cu nevoile emoționale ale copiilor lor. Iată de ce, atât în limbajul comun cât și în limbajul juridic de specialitate găsim părinți autoritari, indulgenți, protectori, inconsecvenți, indiferenți sau agresivi. Aș adăuga și o fac în lumina studiilor de specialitate în această materie și modelul părintelui eficient/ competent, desigur nu atât un ideal de neatins cât mai ales o preocupare constantă pentru oricine.

"Eu te-am făcut, eu te omor!" - de câte ori nu am auzit această frază pronunțată de părinți ce își arogă puteri discreționare față de copii? În glumă sau nu, un asemenea comportament reprimă inițiativa personală a copilului care va dezvolta o nevoie acută de a cere avizul parental pentru orice acțiune întreprinsă. Astfel, copilul va cere părintelui acceptul pentru orice și va îndeplini orice pretenție a părintelui, însă nu pe baza propriei convingeri, ci pentru a evita sancțiunea ce urmează neconformării. 

"Lasă-l, este copil, are tot dreptul"- o altă frază pe care o auzim frecvent spusă de părinții "indulgenți". Nivelul scăzut de control asupra minorului, dependența părinților de dragostea acestuia a cărui "îmbufnare" este o catastrofă sau tolerarea acceselor de mânie a celui mic creează și favorizează dezvoltarea agresivității și negativismului la copil reprezentând, în consecință un aspect disruptiv al relației părinți-copil ce survine cu precădere în situații familiale disarmonice. Acești copii devin intoleranți la frustrare, dificili, nepoliticoși și pretențioși, făcându-i pe specialiști să aprecieze că "un copil dificil, este adesea un copil nefericit, iar climatul familial conflictual este favorabil dezvoltării unor tulburări de caracter și a agresivității". De regulă acești copii se dezvoltă în familii în care mama este insuficient adaptată obligațiilor ei educative, iar tatăl este prea indulgent și prea ineficient în atribuțiile sale educative.

"Nu scoatem copilul nicăieri. Îl ținem în casă și facem școală acasă" - modelul părinților hiperprotectori capătă, în ultima perioadă tot mai mulți adepți, inclusiv în societatea românească. Considerând societatea inadecvată pentru copiii lor, părinții își vor educa minorii într-un spirit protector, ignorând efectele negative ale fricii nejustificate, ale comportamentelor ascunse față de proprii părinți ("nu-i spun mamei pentru că se va îngrijora) și nu în ultimul rând va exacerba contactul excesiv între părinți și copii la vârste la care acesta ar trebui diminuat. Ciocnirea acestor copii cu viața va fi târzie, dură, și în majoritatea cazurilor va presupune independența față de alte persoane.

"Lasă-mă, sunt prost dispus, mă doare capul"! La polul opus stă modelul părinților inconsecvenți care trec de la o lejeritate extremă la o autoritate extremă, fără motive aparente și într-un mod subit. Proasta dispoziție a părintelui conduce la admonestarea minorului, așa cum euforia părinților generează concesii mult exagerate. Efectul: copilul nu poate asimila conceptele "bine-rău", "permis-interzis", polii acestor axe variind încontinuu. În plus, percepția comportamentului părinților va fi evaluată diferit de către copil, în condițiile în care în timp ce tatăl formulează un tip de aprecieri mama se poziționează la polul opus. Acest timp de comportament este specific familiilor divorțate și este un barometru în stabilirea programelor de vizită și de contact cu minorul al părinților divorțați.

Am încercat să prezentăm pe scurt modele de "competență parentală", așa cum sunt ele analizate de instanțele de judecată Probatoriul în cauzele cu minori și de familie este, în mod constant, unul elaborat. Competența psihologilor dar și materialul probatoriu administrat în astfel de cauze creează o proiecție diferită celei comune în mintea judecătorului chemat a face dreptate. Deși aparent "ciudate" pentru opinia publică, hotărârile instanțelor de judecată se bazează pe coroborarea tuturor acestor elemente, asemenea unui "puzzle axiomatic", în care central stă interesul superior al minorului, armonioasa sa creștere și dezvoltare psiho-fizică.

Dincolo de a fi o problemă de educație, abilitatea de a stabili reguli clare, granițe clare între nevoie copilului și posibilitățile concrete de creștere a acestuia, reflectă modul continuu al atașamanetului reciproc părinte-minor.

Trăim într-o societate preocupată poate prea mult de "material". Uităm că obligațiile părinților față de copii nu sunt doar acelea de a le asigura micuților bani, un telefon scump sau jucării sofisticate, ci mai ales sunt necesare prezența și implicarea ambilor părinți în viața copilului, pas cu pas, aceștia având obligația de a consolida, prin decizii comune, nevoile de dezvoltare psihologică, de educație și sănătate, de securitate, stabilitate și apartenență la o familie. Copiii își iubesc ambii părinți la fel. Întotdeauna. Este de datoria noastră, a adulților, să ne iubim copilul / copiii la fel, să evităm a-i ține prizioneri ai orgoliilor noastre și să înțelegem că de armonioasa lor dezvoltare (atât materială cât și psihică) depinde, la urma urmei, fericirea întregii familii.

Mulțumim doamnei Georgiana Ruse pentru ajutorul acordat în realizarea articolului.