Cum încerc să evit să le spun copiilor mei "NU", fără să spun mereu "DA"

Ați văzut filmul din 2021 „Yes Day”, cu Jennifer Garner? Este vorba despre doi părinți care fac un experiment trăsnit și se hotărăsc ca timp de o zi, să spună „da” la orice doleanțe au cei trei copii ai lor (desigur, în afara situațiilor în care copiii pot fi în pericol).

Ei bine, mămica noastră eroină de astăzi l-a văzut și deși nu a încercat acest experiment cu copiii săi, filmul a ajutat-o vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Iată ce povestește aceasta, pentru cafemom.com.

„Niciodată nu am fost - și probabil nici nu voi fi vreodată - genul acela de părinte prea permisiv, care spune „da” cu ușurință. 

Dimpotrivă, până de curând, obișnuiam să spun cu prea multă ușurință „nu”. Acest răspuns nu era, de obicei, urmat de o explicație, ci mă mulțumeam cu faptul că cei mici știu că nu au voie să facă unele lucruri. Nu-mi păsa, sau mai degrabă, nu mă gândeam, că au nevoie să știe și motivele din spatele nu-ului. 

Din fericire, am realizat că nu trebuie să fie mereu „da”, dar nici mereu „nu”. Am găsit o balanță între cele două, iar relația mea cu copiii s-a îmbunătățit considerabil. Cel puțin, așa percep eu lucrurile. 

Primul lucru pe care îl fac înainte să dau un răspuns este să-mi pun următoarea întrebare: De ce spun „nu” și de ce nu pot să spun „da”?

Spre exemplu, fiica mea cea mică vine în camera mea, după ce am pus-o deja la culcare și îmi spune că vrea să-i citesc o poveste.

Deși îmi vine să folosesc negația imediat, pentru că sunt obosită și am nevoie de puțin timp singură, iar ea oricum trebuia să fie în pat, mă opresc câteva secunde și mă gândesc, totuși: oare pot să răspund și afirmativ? 

Da, pot. Până la urmă, o poveste nu ar dura mai mult de 10 minute și oricum dacă o trimit acum în pat, cu siguranță nu va adormi imediat. 

Deci, varianta câștigătoare aici ar fi să zic  „da”.

Nu spun că trebuie să le răspundem mereu afirmativ copiilor noștri, însă putem să ne oprim și să ne gândim câteva secunde la adevăratele motive pentru care răspundem într-un fel sau altul”.

Ce părere aveți despre abordarea mămicii, povestită mai sus? Credeți că avem nevoie să spunem, măcar uneori, mai mult „da” și mai puțin „nu”?