Cum am învățat să-mi înțeleg cu adevărat copilul și să-l tratez așa cum merită, de fapt

„De 4 ani, sunt mama unui băiețel minunat, pe nume Wiley. Când i-am pus acest nume, nu eram siguri dacă i se va potrivi. Aveam să aflăm mai târziu că i se potrivește cu vârf și îndesat, pentru că este cel mai energic copil pe care l-am întâlnit.

Când a ajuns în jurul vârstei de 1 an și a învățat să meargă, nu mai stătea locului nici o clipă. Țin minte că nu puteam să-i pun nici măcar pampersul, așa că alergam după el prin casă și îl rugam să stea locului măcar două minute, cât să îl schimb.

Când a împlinit 3 ani, a devenit și mai energic. Abia puteam să țin pasul cu el, ceea ce îmi displăcea, din mai multe motive. Unul dintre ele era că eu îmi doream să facem împreună activități de arts&crafts, să desenăm, să colorăm, să construim și cam orice activitate implică lucrul cu mâinile. 

Eu profesez într-un domeniu creativ, care mă pasionează foarte mult. Când eram însărcinată abia așteptam să fac tot felul de activități cu el, însă în realitate, nu s-au întâmplat lucrurile cum îmi doream eu.

Spre exemplu, niciodată nu apucam să construim împreună un turn din piese de lego, pentru că Wiley îl dărâma. Niciodată nu am făcut fursecuri împreună, pentru că nu avea răbdare să stea la masă, având mult prea multă energie. 

Frustrarea mea era din ce în ce mai mare. De ce alți copii puteau să stea cuminți și să facă tot felul de activități cu părinții lor, dar al meu copil nu putea? 

Pe zi ce trece, îmi era tot mai greu să-i gestionez comportamentul. Pe lângă faptul că nu voia să participe la activitățile propuse de mine, începea să nu mă mai asculte și să aibă un comportament disruptiv.

Așa că l-am dus la terapie ocupațională. Terapeuții cu care a lucrat l-au ajutat la procesarea senzorială, la reglarea emoțiilor și comportamentului și la controlul impulsurilor. 

Faptul că l-am dus la terapie și am văzut anumite progrese, m-a făcut să înțeleg că Wiley nu e un băiat rău sau obraznic, ci doar procesează și înțelege lucrurile diferit, față de cum credeam eu că le înțelege.

De asemenea, am conștientizat că trebuie să mă apropii mai mult de fiul meu, să încerc să mă conectez și cu părțile din el pe care le înțeleg mai puțin. 

Wiley nu a genul de copil care să stea cu orele la masă și să coloreze. Abia acum am înțeles că asta nu trebuie să fie o problemă. 

Odată ce am putut să înțeleg asta, am reușit să-mi văd copilul așa cum este. Am reușit să-l văd cu adevărat și să accept fiecare parte din el, iar relația noastră s-a schimbat în bine. 

Am trecut prin mai multe etape până am înțeles ce era de înțeles și cu ocazia asta vreau să încurajez toți părinții să se apropie de copiii lor fără teamă, să fie curioși să-i descopere, oricum ar fi ei. Eu (ca probabil mulți alți părinți) am proiectat asupra fiului meu tot ceea ce îmi doream pentru mine, iar asta e o greșeală, pentru că atunci când facem asta, nu ne mai rămâne loc să ne cunoaște copiii”.