Jurnal de tatic. Sarutul de cuplu

Sunt doua categorii de parinti. Primii sunt cei care au eterna dilema daca sa te giugiulesti sau nu in fata copiilor. Adica sunt aia mici un fel de viitoare soacre care croseteaza pe marginea salii de bal si abia asteapta sa taxeze orice alunecare a mainii de pe spate spre fund? Sau, mai rau, daca tancilor le place ce vad, repeta prin curtea gradinitei jocul de-a mama si tata? A doua categorie de parinti sunt cei care nu au aceasta dilema si, daca le vine, se giugiulesc, daca sunt suparati, se cearta si tot asa. Nu am o statistica, sa stiu cati sunt unii sau cati sunt ceilalti, care sunt mai multi sau daca procentele evolueaza. Nici nu prea-mi pasa, pe mine ma intereseaza de fetele mele.

Marturisesc, eu faceam parte din prima categorie, iar solutia la dilema a fost: „Draga, sa fim decenti!" Un pupic ocazional si atat. Adevarul e ca nici nu prea ma ajuta fata la scene de alint cu public. Sau poate si fiindca, fiind barbat, ma seaca gandul ca, din mimetism, vreun prichindel ajungea s-o pupe pe Alecsia. Si acum, numai gandul asta ma face sa exclam ca-n batranul cantec „Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele"!

Saltul dintr-o categorie in cealalta de parinti mi l-a adus Alba ca Zapada, o bruneta, cu parul ca abanosul, care mi-a schimbat felul de a ma comporta cu.... blonda mea din casa.

Intr-o seara ne uitam toti patru la Alba ca Zapada. Alecsia vedea filmul a mia oara, dar se juca de-a mama care ii spune fetei povesti si o tinea pe Sofia-n brate si ii spunea cam ce credea ea despre agitatia piticilor si a domnisoarei putin tampa, dupa mine, care se lasa pacalita pe rand de mastera, pitici sau veverite cu veleitati menajere. Eu si Silvana supravegheam secventa. Si ne amageam ca astfel de clipe petrecute intre surori le vor face sa nu se mai incaiere pe papusi.

Nevasta-mea are convingeri total opuse la dilema despre care va vorbeam. A citit un mesaj din alea tipice de Facebook si i-a mers la suflet. Era ceva de genul „mangaie-ma cand sunt in bucatarie, alinta-ma chiar daca stam toti la un film. Copiii trebuie sa vada cum e dragostea adevarata pentru ca, atunci cand o vor reintalni, sa o poata recunoaste".

Nici nu mai stiu de ce m-am ridicat. Sa aduc ceva sau sa duc ceva-n bucatarie. Cert e ca, atunci cand am revenit in sufragerie, Silvana m-a prins in brate si a incercat sa ma sarute. M-am ferit si am ingaimat celebra „Draga, sunt copiii!" Asta, in limbajul parintilor se traduce: „Stiu, si eu, dar copiii sunt in incapere!" De data asta n-a tinut. Nu am reusit sa ma desprind din bratele ei. Poate nici nu am vrut. Atunci am auzit-o pe Alecsia...

Nu suntem genul ala de cuplu care se comporta in public precum liceenii, dar cateodata simti nevoia sa-l atingi pe celalalt, sa isi aminteasca si mainile ca nu te-ai casatorit doar pentru ca ea gateste bine sau ca el stie sa repare bjuterii.

Fetele au adus o schimbare in comportament. Asta dupa ce au trecut primele luni si am inteles ca nu avem un extraterestru in casa.

„Draga, sunt copiii de fata!" devine un fel de regula respectata cand vorbesti, cand te misti, cand intri sau iesi din baie. Ne guverneaza, dincolo de limitele initiale ale decentei. Dar e si o constrangere?

-Tati, terminati cu prostiile, nu vedem de voi tocmai SARUTUL DE CUPLU!

Noi ne infranam, ne ascundem daca vrem sa ne dezmierdam si copiii deja vad mult mai multe lucruri decat am indrazni noi sa le aratam. Copiii sunt soacra care stie ce-ai facut cu fiica-sa daca a ajuns bunica. La gradi se joaca de-a Alba ca Zapada si de-a printul care face sa sara din gat bucatile de mar si, daca tu le ascunzi iubirea din casa nu o vor maimutari, dar... nici nu o vor cunoaste.
Ne-am sarutat indelung pe muzica de la genericului desenului animat. Sofia a ras de noi si l-a pupat pe Olel. Olel nu s-a opus, desi, va spun sincer, a fost un sarut care mai-mai sa-i scoata plusul din el.
Ah, si „unde-s pistoalele..."

Pe Alecu Racoviceanu il gasiti aici.